Știu ce-ai gândit despre mine

Alina Dan
mamica atipica

    Când am anunțat că sunt însărcinată cu al doilea copil, nu m-a felicitat nimeni. Toată lumea mă privea în ochi cu spaimă, afișând pe chip un zâmbet forțat, ca o grimasă. Urma, invariabil: ”Ce curaj ai!”

    De fapt, gândeau: ”Ești nebună! Nebuno!”.

    Așa se întâmplă când primul copil este cu nevoi speciale. De ce să-l mai faci pe al doilea? Dacă iese la fel? Că nici la primul nu ți-a putut zice nimeni ce riscuri sunt. Că, în cazul autismului, nu sunt teste predictive. Așa că, tot ce poți să faci, este să te rogi să fie totul bine.

    Da, Cristian, fiul meu, are autism.

    Pentru un părinte al cărui prim copil are nevoi speciale, a doua sarcină, dacă apare, este o loterie și mai mare. Mai ales dacă cea mai mare spaimă cu care trăiește în suflet nu poate fi anticipată.

    Dar noi ne-am dorit și al doilea copil și, chiar dacă nu am planificat totul în detaliu – cel mai probabil ar fi fost un proces care ne-ar fi terminat nervos definitiv și ne-ar fi ucis și bruma de speranță că, de data asta ar putea fi și bine – acest copil a venit.

    Când am făcut testul de sarcină, m-am bucurat. 10 secunde. După aceea, prin șira spinării a pătruns fierul rece al fricii. Da, mi-a fost frică. Rău de tot. Vreo trei luni si chiar mai mult. Pentru că nu am mers, ca nebuna care mă credea toată lumea, cu ochii închiși înainte, ci am întrebat, am citit, am făcut zeci de controale, m-am lăsat străpunsă în burtă la 2 luni și ceva și am tremurat ca varga, rugându-mă să nu fiu tocmai eu cazul de studiat în școlile de medicină.

    La trei luni, după biopsia de placentă, care mi-a liniștit cât de cât furtuna din suflet, i-am spus mamei că sunt însărcinată. Ea locuia cu noi în casă și bănuia ceva, dar respingea ideea. Ce mi-a spus viitoarea bunică de fetiță (da, eu am avut șansa să aflu mai devreme sexul copilului)? Nimic inteligibil. Niște cuvinte răstite, dintre care am distins întrebarea: ”Și ce ai de gând?”.

    Și am mers mai departe.

    Alimentată cu optimism de statistici și de încurajări ale medicilor (mergeam și la 3 pe zi- a treia opinie la a doua opinie…). Unul dintre medici mi-a spus: ”Doamnă, dacă e să se întâmple, se întâmplă. Important este ce vreți dumneavoastră. Vreți sau nu acest copil?!”

    ”Vreau sau nu acest copil?” Atât îmi urla în cap mergând pe străzile înguste, cu miros de pipi, din zona 0 a Capitalei.

    Păi cum să nu-l vreau?

    Și am mers mai departe.

    Am început să dau, ușor-ușor vestea unor oameni care credeam că se vor bucura. Mai bine-mi vedeam de treabă. Toți, dar absolut toți, mi-au spus: ”Ce curaj ai!”

    ”Da, sunt nebună”, le răspuneam în gând, în timp ce pe față mă forțam să-mi pun masca de ”așa sunt eu, mai inocentă”.

    Și am mers mai departe.

    Acum Bianca are un an. E veselă și tipică. Adică se încadrează în standardele impuse de această societate.

    Iar, de când am născut-o, viața mi-a scos în cale zeci de familii ca noi, cu un copil cu nevoi speciale și unul tipic, familii de la care am învățat să trăiesc frumos și în armonie cu mine și cu noi și să îmi duc mai departe cu fruntea sus eticheta ce mamă”curajoasă”.

     

     

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa