Eu n-am crezut să apuc ziua în care să mă entuziasmez de serbarea copilului,, dar iată că s-a întâmplat! La o școală de stat, românească, în sistem tradițional. Una clasică, de cartier.
În primul rând, doamna învățătoare a insistat să NU i se ia cadou și să nu cadorisim nici copiii. Să vina Moș Crăciun pe la fiecare pe acasă, după posibilități. Gestul a fost receptat diferit. Eu am pus mâna pe mistrie și m-am apucat de soclul statuii pe care i-o înalț deja în inima mea. Alți părinți, scandalizați, au protestat că așa ceva e imposibil. („De ce să nu vrea, e plăcerea mea! Cum adică, nici măcar simbolic? Dar vă rog foarte mult!”).
Am scăpat deci și de cele 25 de cadouri aproape la fel, care nu sunt, de fapt, nimic din ce-și doresc 25 de copii diferiți. Și de 25 de idei minimum, a 25 de perechi de părinți diferiți, fiecare cu preferințele lor, și de limitările bugetare ale cadoului „la comun”. Dar și de confuzia care dă lovitura de grație unui din ce în ce mai dubios Moș Crăciun – de ce apare moșul și ici și dincolo, de ce nu arată la fel, de ce mi-a adus chestia asta pe care nici măcar nu am cerut-o.
Prima oară când serbarea nu mai e un prilej de cumplită intimidare în public pentru copil
În al doilea rând, costumele în sine au constat în îmbrăcăminte obișnuită și cate un mic accesoriu – un baston, o păpușică, o eșarfă. Am scăpat și de nervi și alergăturile după costume efemere, scumpe și care frizează ridicolul uneori. Nimeni n-a mai făcut harcea parcea internetul, întrebând „nu vă supărați, mai aveți ceva de arici, de vreo 8 ani, așa?” În al treilea rând, copiii au învățat doar la școală cele câteva rânduri de recitat, iar acest moment chiar a fost o surpriza pentru noi, părinții. Mai ales pentru mine, rușine să-mi fie. Îl credeam pe al meu neinteresat de recitat, când colo, abia aștepta, de această dată.
E prima oară când serbarea nu mai e un prilej de cumplită intimidare în public, și e prima dată când îl văd trecând în tabăra celor care abia își așteaptă rolul. Poate și de unde nu a fost o suită de poezii disparate, ci o povestioară pe care au înțeles-o cu toții, care avea un fir epic de la cap la coadă.
Am lăsat telefoanele și am făcut globuri cu copiii!
Apoi, a urmat un atelier în care părintii și copiii au confecționat globuri cu care va fi împodobit brăduțul clasei. Am făcut ceva împreună, în familie, cu mic și mare. Ne-am uitat pentru o clipă vârsta și grijile și, ghemuiți la măsuțe, am făcut cu mic cu mare globuri pentru același brăduț. Da, a fost mică sala și a fost tare cald, dar cumva am încăput cu toții. Am lăsat jos telefoanele pentru un moment care trebuie privit cu ochii și simțit cu sufletul atunci, acolo.
Am scris această experiență nu doar să laud învățătoarea fiului meu – care merită asta, de altfel – ci pentru a vă smulge puțin din încrâncenarea acestor zile parcă lipsite de optimism. Se poate. Se poate și fără cadou, fără felicitarea „colectivul clasei… cu excepția …. vă urează… etc”. Se poate fără plic, fără voucher, fără „o atenție” Swarovski, se poate fără poezii pe care cei mici nici măcar nu le pricep. Se poate fără îmbulzit, fără copii timorați și fără grimase amenințătoare din public. Se poate simplu, liniștit și intim. Se poate!
