Din dormitor se aude ”la-la-la-la-la” într-un ritm vesel și șugubăț. Deschid încet ușa și-l văd pe fiul meu de 7 ani, clasa I, învârtindu-se prin cameră. În fundal, doamna învățătoare explică cum se rotunjesc numerele la școala online.
Din celălalt dormitor se aud mai mulți oameni vorbind și râzând. Bag și aici capul pe ușă. Fiica mea de 12 ani, clasa a 6-a, rupe Tik-Tok-ul în două, în așteptarea orei 13.00 când urmează să înceapă orele. A terminat toate temele și se relaxează.
După ce așez copilul mic la birou, îi aduc aminte celei mari că nu e suficient să lucreze cele câteva exerciții date de profesor, mă duc la bucătărie. Mai amestec în oalele cu mâncare pentru că trebuie să fie gata fix în intervalul 12-13, când niciun copil nu mai are ore, și mă așez la masă, unde am laptopul. Mai lucrez o oră.
Când se termină școala online?
Bine ați venit la școala online! Vă urez asta, dar eu aș fugi unde aș vedea cu ochii. Au trecut doar 3 zile și deja mă întreb când o să ne întoarcem în sala de clasă. Am mai fost în filmul ăsta și în primăvară, dar parcă atunci nu am conștientizat prea bine ce se întâmplă, am luat totul un pic prea ușor. Mi-am zis că sunt doar câteva luni și trece.
Acum e serios. Sunt din ce în ce mai convinsă că e pe termen mult mai lung cu efecte nefaste aproape de nerezolvat vreodată pentru copii. Indiferent de vârsta pe care o au vor avea de suferit (mai mult sau mai puțin) de pe urma pandemiei care a adus școala online. Fără implicarea reală a părinților nu cred că vor avea vreo șansă să recupereze pierderile de ordin emoțional, social, educațional.
Puneți bani la ciorap pentru meditații, faceți-vă timp să vorbiți cu ei și să aveți tot felul de activități, ieșiți împreună din casă (pe unde se mai poate și e sigur) și asigurați-i că măcar voi sunteți reali, fără să intermedieze cineva relația dintre voi.
Greul e pe umerii părinților
Să o spunem pe-aia dreaptă! E greu de tot! Să nu mai mimăm perfecționismul. Ne-am trezit deodată profesori de conjunctură și ne minunăm că știe copilul curba lui Gauss în clasa a 3-a. Mai facem și scandal că e materia grea.
Ne retragem într-un colț când aflăm că am făcut și noi asta, cam pe la aceeași vârstă, dar am fost cam absenți pe la ore. Și când realizăm (dacă realizăm) care vor fi urmările pentru elevi, căutăm profesori care să acopere ceea ce noi nu putem să mai explicăm.
Și nu, nu e vina profesorilor de la clasă (în totalitate). E pur și simplu școala online. Am stat dincolo de ușa dormitorului unde fiică-mea avea matematică. Am înțeles din explicațiile doamnei cum stă treaba cu unghiurile complementare, deși la vremea mea nu-mi aduc aminte să fii excelat la geometrie.
Doar că pentru un copil care stă 6 ore în fața unui laptop, fără o interacțiune reală cu profesorul, fără ca acesta să îi vadă privirea pierdută atunci când nu pricepe teoria și să-i mai explice iar și iar, fără o demonstrație la tablă a teoremelor și exerciții în clasă e greu să ții pasul.
Oricât de bun ar fi profesorul, când depinzi de calitatea semnalului la internet, când dimensiunea monitorului face diferența dintre o lecție înțeleasă sau nu, când claritatea sunetului de la dispozitiv este esențială, nu ai cum să pricepi toată lecția. Și cum este o comunicare bi-direcțională, contează atât ce se întâmplă din punct de vedere al tehnologiei atât la profesor, cât și la elev.
Este greu pentru toată lumea la școala online
Și-atunci intervine părintele. Acum ne dăm seama cât de prost sau bine pregătite sunt generațiile anterioare. Când adultul nu știe el însuși cum trebuie să arate un referat, când nu are pic de cultură generală astfel încât să îndrume copilul către niște cărți care să îi fie de ajutor, când unii părinți nu știu nici măcar să scrie corect gramatical considerând că nu este important, copilul ăla este pierdut.
Când părintele nu știe ce să pună pe masă la cină nu o să facă un credit ca să cumpere un laptop de calitate sau o tabletă bună și, în niciun caz, nu va avea bani să plătească un profesor care să vină măcar din când în când să îi explice elevului ce nu a înțeles la clasă.
- CITEȘTE ȘI: „Nu mai suport școala online!”, îmi spune zilnic copilul meu. Pentru autiști, educatia a devenit o traumă!
Mă gândesc cu teamă la copiii din clasele mai nevoiașe și mor de ciudă când văd că nu se face nimic pentru a-i ajuta. Sigur, s-au dat tablete, dar nu tuturor. S-au dat tablete, dar poate nu au curent electric și internet și nici bani să le plătească. S-au dat tablete, dat nu au pixuri, stilouri, caiete și cărți. Și, uneori, nu au nici ce să mănânce.
Unele lucruri nu le pot asigura nici măcar părinții
Mă gândesc cu groază la situațiile astea, uitându-mă cât de greu ne este nouă, aflați într-o aproape situație ideală: un părinte lucrează de acasă, dispozitive performante pentru ambii copii, cărți și rechizite, materiale suplimentare de studiu. Doar că, deși încă mai ținem pasul cu ceea ce studiază ei la școală, nu le putem da ce venea din interacțiunea cu colegii și profesorii. Simt că și-au pierdut motivația, că nu mai simt niciun fel de dorință de a excela, de a fi mai buni în fiecare zi.
Vorbim despre un copil premiant, participant la tot felul de cluburi opționale, de participant la concursuri, de un copil căruia nu aveam nevoie să îi spun ce are de făcut pentru că motivația venea de la ea. Cel mic își formează acum obiceiurile de școlar și oricât de tare m-aș strădui eu, oricât de mult insistă doamna învățătoare, lucrurile nu par să meargă în direcția bună.
Probabil sunt și cazuri fericite în care copiii, părinții și profesorii s-au adaptat foarte bine la acest sistem de învățământ. Eu încă nu i-am întâlnit. Am auzit în schimb de profesori care nu vor să intre la ore, de elevi care, lăsați singuri acasă pentru că părinții trebuie să și muncească, se joacă pe telefon în timpul orelor, chiar dacă au camera pornită, de părinți care au făcut eforturi supraomenești ca să achiziționeze un dispozitiv.
Și, cel mai dureros este că am auzit autorități care spun că avem de toate, că lucrurile merg bine. Știți de ce merg bine, acolo unde aparent se întâmplă asta? Pentru că părinții se implică. De fapt, am făcut-o mereu, că doar imprimantele, televizoarele, materialele de studiu suplimentare nu au apărut singure în școli. Noi le-am cumpărat.
Viitorul nu sună bine
Factura pe care o vom plăti va fi scumpă: părinți și profesori cu nervii praf, copii dezorientați, cu lacune mari. Poate azi nu contează atât de tare, dar, să ne gândim că ei vor fi colegii noștri de birou de mâine. Poate ne vom uita la ei un pic resemnați: „Ăștia sunt din ăia care au învățat pe vremea pandemiei”.
- CITEȘTE ȘI: Școala online. Am terminat cu drojdia, căutăm tablete! Sau cum să digitalizezi o țară cu wc-ul în curte
Cu puțin efort, probabil că școlile ar fi putut rămâne deschise. Era nevoie doar să poarte toată lumea masca și să se spele pe mâini. Mulți au făcut-o, doar că la figurat: au purtat masca implicării și s-au spălat pe mâini de responsabilitatea vieții nostre.
Dacă ai nevoie de resurse pentru a trece mai bine peste perioada în care școala se desfășoară online îți recomandăm să citești și:
- Anxietatea la copii-ghid pentru depistarea și tratarea ei de la psiholog
- 10 provocări comune ale părinților și soluțiile lor
- Activități pentru copii în funcție de vârstă: de la naștere la 12 ani
- Riscurile dependenței de computer sunt mai mari decât oricând! Ce au de făcut părinții
- Întoarcerea la școală în era Covid-19. Sfaturi practice pentru părinți
