A început școala și unii dintre noi, chiar mulți, au trăit pentru prima dată emoția de a-și duce copilul pentru prima dată la școală. După o săptămână, emoțiile s-au transformat în nervi.
A început școala, motiv pentru care mă întreb a o mia oară: de ce mai stau în țara asta? Oare prin câte trebuie să mai trec ca să plec odată pentru totdeauna de aici?
Ca orice mamă al cărei copil pășește pentru prima dată la școală, acum o săptămână eram extrem de emoționată. La un moment dat mi-am dat seama că sunt atât de patetică când vorbesc despre prima zi de școală și că, fără să vreau, îi transmit și copilului niște emoții uriașe, de care chiar nu avea nevoie. Weekend-ul de dinainte de începerea școlii l-am petrecut acasă pentru „a ne pregăti de școală”. De parcă urma să ne întâlnim cu cine știe ce bau-bau care cerea o pregătire specială. Și orice făceam, mă opream din când în când și răsuflam emoționată, nevenindu-mi să cred că am băiat atât de mare care merge la școală. Eram de-a dreptul penibilă și patetică.
Prima zi de școală
A venit și ziua cea mare. Dimineața la ora 8 a trebuit să fim la școală pentru deschiderea noului an școlar. Aproape că aveam lacrimi în ochi și nu puteam să vorbesc de emoție când l-am văzut pe băiatul meu condus în clasă de un copil de clasa a 12-a, în sunetul butaforic al unui clopoțel de metal, așa cum erau pe vremuri. Imediat însă a început să urle o sonerie electrică ce mi-a stricat toată poezia.
Dar, de fapt, copilul nu era condus în clasă cum am crezut eu inițial, ci în holul clădirii unde avea loc deschiderea oficială a anului școlar. Buuun! Deschiderea presupunea de fapt o oră și ceva, timp în care am stat și am ascultat câteva discursuri comuniste interminabile: directorul, profesorul de onoare al școlii, reprezentanta Inspectoratului Școlar, preotul, reprezentantul poliției și pompierilor, dar și reprezentanții comitetului de părinți. Nu, pe naiba! Copiii mai aveau puțin și se scurgeau. Li se spusese să aștepte cuminți până ce se termină ca să intre în clasă. Erau atât de plictisiți și extrem de obosiți de la prima oră. Nici un părinte nu protesta deși se vedea clar că nu sunt deloc fericiți cu această demonstrație comunistă grotească. Să trecem peste.
Au intrat în clasă, au stat 10 minute singuri cu învățătoarea, iar apoi ne-au fost predate mânuțele lor de școlari cu mesajul: vă așteptăm mâine dimineața la ora 8, la școală. Noroc că mă gândisem la asta de dinainte și îmi organizasem programul astfel încât să nu fiu nevoită să merg cu copilul la birou care a plecat la școala și a venit acasă după o oră.
Prima săptămână de școală
După prima săptămână de școală, eu aș vrea să mă las de școală. Dacă aș putea să aleg eu, cu capul meu de adult responsabil, aș alege: fără școală. De fapt, fără această școală românească, îmbâcsită și tristă. Cum probabil știți, programul începe la ora 8 dimineața. De ce? De ce este nevoie ca niște copii atât de mici să meargă așa de dimineață la școală. Nu învață la fel dacă vin la ora 9 sau 10? Mai am și ghinionul de a face pe drum aproximativ 30 de minute până la școală. Copiii mei sunt debusolați total deoarece după ce se trezesc, aproape că-i și arunc în mașină ca să ajungă la timp la școală. Iar eu, trebuie să mă trezesc la ora 6, cel mai târziu, căci copilul are nevoie să mănânce ceva la micul dejun, acasă sau în mașină și mai are nevoie de un pachețel, căci până i se servește masa de prânz ar putea face ulcer. Și dacă nu ar face, îi vede pe ceilalți copii și vrea și el.
Dintr-o dată am câteva stresuri în plus. Asta este, probabil ne vom obișnui curând în ritmul acesta.
Dar mai este un lucru: învățământul gratuit cu bani de acasă. Abia a început școala și deja am cotizat câteva sute bune de lei pentru rechizite & stuff. Nu ne-a cerut nimeni adevărat, dar dacă nu le ducem, copiii nu au cu ce lucra. Școala nu le are, așa că nu o pot învinovăți. Ar fi culmea să le cumpere învățătoarea. Dar Ministerul învățământului ce face? Primăria? Aaaa, am uitat, Primăria alocă bani pentru Catedrala Neamului, iar școlile suferă grav la capitolul dotări. Dacă nu găsesc singure o sponsorizare sau dacă nu există o „intrare„ mai specială pe la Inspectorat/Minister/etc, trebuie să fim mulțumiți că măcar există grup sanitar în școală. Se putea și mai rău!
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
