„Declarație de dragoste este când îți masează tălpile și picioarele umflate după o zi de serviciu”

Nu știu cât de tradiție e și Dragobetele, că până să dea buzna Valentinul nici nu auzisem de el. Cred că a apărut și a făcut valuri mai degrabă ca formă de opoziție, ca să-i țină piept și să-i facă în ciudă Valentinului.

Laura Bogaciu, redactor
tradiții de transmis copiilor
Dragostea stă în gesturi mici. FOTO: Shutterstock

Despre tradiții se spune că sunt esența unei culturi, temelia pe care se construiește identitatea unui popor. Și, desigur, așa este. Se păstrează și se transmit din generație în generație, sunt legătura cu trecutul, conexiunea cu rădăcinile și felul în care ne onorăm moștenirea și perpetuăm amintirea predecesorilor noștri. Unele dintre tradiții s-au păstrat, demonstrând o remarcabilă capacitate de adaptare și rezistență, altele au dispărut sub presiunea modernizării și globalizării, iar altele, care nu ne aparțin, s-au insinuat, s-au impus și au rămas.

Și mă refer în special la Valentine’s Day. O sărbătoare a iubirii care „a aterizat” la noi și s-a înșurubat strașnic în conștiința colectivă. Spre marea satisfacție a comercianților de ursuleți și inimioare de pluș, trandafiri „de săpun” (expresia kitch-ului absolut!), ciocolată sau flori naturale.

Al cui ești tu, Valentine, maică?!

Chiar așa, habar n-am când, în ce an a venit să-i aburească pe tineri cu legenda lacrimogenă a preotului „promovat” după execuție în… funcția de sfânt, pentru căsătoriile oficiate ilegal, prin nesocotirea ordinului împăratului roman Claudiu al II-lea. M-am uitat și eu în calendarul ortodox, să văd dacă pe 14 februarie chiar e vreun Sfânt Valentin, să știu dacă trebuie ținut post (nu, nu intermitent!), dacă pot să bag la spălat…:))) Nici vorbă. În calendar sunt trecuți alții: Auxențiu, Maron și Avraam. Așa că, iertat să-mi fie… am zis „pas”. Și nu e vorba că aș fi o acritură, că am îmbătrânit, dar nici fiică-mea n-a dat doi bani pe sărbătoarea asta. Nici când avea 18 ani, nici acum, la aproape 35. Și nu din aceleași rațiuni ca mine, ci pur și simplu pentru că nu prea stă în firea ei. Sentimentalismele, romantismul, nu s-au prins de ea.

Dragostea nu e o inimă din pluș

Desigur, nu e nimic rău în a marca această zi. Că dacă doar o dată pe an, pe 14 februarie, cineva simte nevoia să o facă, e și păcat să o lase să treacă, nu?! Dacă 364 de zile tace mâlc și nu îi zice partenerei/partenerului nici măcar o dată „Te iubesc”, măcar de Ziua Îndrăgostiților să îi spună. Asta daca între timp nu s-a schimbat nimic…

Cred că dragostea stă în gesturile mici. Știu, sună a clișeu. Și ce dacă?! Declarație de dragoste este atunci când îți ia tălpile în palme și ți le masează pentru că ai venit de la serviciu cu picioarele umflate și te dor ca naiba. Declarație de dragoste este atunci când tu, însărcinată, lipsită de energie și incapabilă să reziști trează mai tarziu de ora zece seara, insiști până îl convingi să rămână el în continuare la petrecere până la ce oră vrea, că nu e nicio supărare. Declarație de dragoste este când te-a auzit spunându-i (deloc ostentativ!) la telefon celei mai bune prietene că n-ai mai fost la un film de nici nu mai ții minte când, iar el complotează cu ea și vă cumpără bilete la amândouă, să mergeți „ca fetele”.

Declarație de dragoste este atunci când consimte să vă faceți concediul la mare numai pentru că ție îți place, deși el detestă căldura și altfel n-ar sta nici măcar o oră pe plajă, pentru că dintotdeauna a fost omul muntelui. Declarație de dragoste este chiar și atunci când îți spune că sarmalele tale sunt fabuloase, ținând pentru sine „reclamația” că sunt prea sărate, iar varza și orezul nefierte suficient. Pentru toate gesturile astea, care sunt veritabile declarații de dragoste, nu trebuie așteptată ziua de 14 februarie.

Drept este că am ceva cu Valentine’s Day – și în general cu toate celelalte așa-zise sărbători importate și adoptate -, dar nici după Dragobete nu m-am dat în vânt, să fiu sinceră. Și copilul, dacă nu a văzut sau auzit în casă despre el, normal că nu a avut de unde să preia această tradiție. Mă rog, nu știu cât de tradiție e și Dragobetele, că până să dea buzna Valentinul nici nu auzisem de el. Cred că a apărut și a făcut valuri mai degrabă ca formă de opoziție, ca să-i țină piept și să-i facă în ciudă Valentinului. În fine, ce mai contează, tot aia e ideea.

Schelete, fantome, strigoi, moroi. Merci, dar nu la noi!

Și că tot veni vorba de sărbători de împrumut, nici Halloween-ul nu a fost gustat în familia noastră. Chiar deloc. Că nu l-am înțeles. N-am priceput de ce să ne mascăm ca toate visele rele, de ce să ne schimonosim și ce e amuzant în a ne speria unii pe alții, în a-i speria pe copii. Și pentru ce? Pentru niște bomboane?! Păi zi-mi dacă vrei bomboane, că îți dă mama și fără să te pocești! Asta era miza?! Anul trecut a făcut cineva o glumă pe seama Halloween-ului. Bună glumă, dar cu gust amărui: a sugerat deghizatul în cărți, fiindcă ele sperie cel mai tare… Și, apropo și de cărți și de educație, nu reușesc să înțeleg de ce la grădinițe și școli se organizează petreceri de Halloween.  Dacă-i vorba pe-așa, că vezi Doamne să se distreze copiii, putem „spera” ca în viitor să fie marcate și Sâmbăta Morților sau Moșii de vară/iarnă?!

Ghiocei, rândunici, coșari…

Un pas mai este și vine 1 Martie, se vor revărsa valuri de mărțișoare. Tradiție pur românească, fiindcă n-am auzit să mai existe undeva în lume. Pe vremea mea (ce nu-mi place să folosesc sintagma asta, dar n-am încotro), în cea mai mare parte mărțișoarele chiar aveau legătură cu anotimpul în care se intra: ghiocei, rândunici, coșulețe din ghinde, cu flori uscate, berze, trifoi cu patru foi, coșari aducători de noroc… După ‘89, creatorii de mărțișoare au dat frâu liber imaginației. Unii au venit pe piață cu modele inedite, alții au contat pe umor. Îmi amintesc că am primit la un moment dat (când încă era sub mandate) un mărțisor care îl înfățișa pe primul președinte al României libere și democrate într-o ipostază de tot râsul. Ei, uite, numai pe ăla nu l-aș mai fi purtat în piept…

Aaaaaa, mi-am mai amintit ceva! La parterul imobilului în care am locuit în copilărie stătea o femeie în vârstă. Modreanu o chema și fusese soția generalului Modreanu, un personaj celebru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu avea copii, de fapt nu avea pe nimeni, trăia însingurată, din pomana vecinilor, într-o mizerie cruntă. Umbla zdrențăroasă și murdară, cu părul câlți. Vorbea lumea că are păduchi și o să ne umplem toți. Nu era loc să arunci un ac în cămăruța în care își ducea zilele, pentru că zilnic aducea lucruri găsite în tomberoane. Niciodată n-am văzut-o fără măcar două traiste după ea. Biata femeie, vorbitoare de vreo trei sau patru limbi straine, avea și mințile nițel rătăcite…

Dor de mărțișor, de dincolo de Ocean

Chiar dacă nu avea copii, în felul ei iubea copiii, dar ferească Dumnezeu să i se fi adresat vreunul altfel decât „madame Modreanu” ori să râdă de ea și să o batjocorească (răutățile vârstei, ce să zic), că își lua peste picioare o joardă, pe care o avea mereu la îndemână ca să alunge câinii. Într-un an m-a întrebat ce mărțișor vreau să-mi dea. I-am spus că îmi doresc un mărțișor balerină sau gentuță, dar am gândit că n-o să-l primesc tocmai de la ea, pentru că sigur nu are ce mi se năzărise mie. Ei bine, pe 1 Martie m-a strigat să cobor și mi-a dat două mărțișoare, din plastic: o balerină cu tutu roz și o gentuță kaki, amândouă atârnate de niște șnururi răpciugoase, cu ciucurii albi lipsă. Cum-necum, făcuse rost de ele cumva sau poate le avea în muntele de gunoaie cu care îi era casa tixită… Am uitat pe loc de dezgustul pe care îl provoca, m-am bucurat și am văzut-o zâmbind, cu ochii umezi. De bătrânețe sau de lacrimi, nu știu.

Și uite cum mi-am mai amintit acum și că prin ‘93 i-am trimis unei prietene plecate în America imediat după Revoluție un plic plin cu mărțișoare, pentru că îmi spusese cât de dor îi este de ele, acolo. Bănuiesc că și azi este la fel pentru românii împrăștiați prin lume, care de 1 Martie nu pot primi și oferi mărțișoare.

Dacă nu noi, atunci cine?

Acum, globalizarea și modernizarea despre care spuneam la început ne-au cam îndepărtat de mărțișorul tradițional. Ni se tot induce ideea că este mai practic ca mărțișorul să fie o pereche de cercei, o brățară, un semn de carte sau un parfum. Nici nu mai zic de lucrurile extravagante, că deja ne ducem prea departe. De ce nu lăsați mărțișorul să reprezinte ce trebuie el să reprezinte? Cu siguranță că nepoată-mea va primi mărțișor de la tatăl lei. Deocamdată este prea mică, dar anul viitor o s-o învăț și ce are de făcut cu el, că va trebui agățat în primul pom înflorit pe care îl va vedea.

Și tot anul viitor am în plan să încep s-o învăț să colinde. Ne-a-pă-rat! La acest lucru țin foarte mult! Cu dinții țin de această tradiție, pentru că îmi este teribil de teamă să nu dispară cu timpul. În ultimii doi ani chiar am avut dispute cu diverse persoane pe subiectul acesta, cu cei care comentează la apariția colindătorilor – bărbați în toată firea – care umblă pe străzi cu boxe din care răsună „Măruț mărgăritar” sau alte colinde. E adevărat, nu sunt chiar colindătorii pe care îi aștept (aș vrea să-mi sune la ușă cete de copii cu ochii jucăuși și năsucuri roșii de ger), dar sunt mai mult decât nimic. Cum ar fi ca nici măcar boxele alea să nu se mai audă în zilele de dinaintea Crăciunului?!

Dacă noi, părinții și bunicii, nu ne învățăm copiii și nepoții să colinde, dacă nu îi lăsăm să bată măcar la ușile prietenilor și vecinilor, peste câțiva ani nu va mai avea cine să o facă. De ce lăsăm să se stingă obiceiurile noastre, dar facem loc unora care nu ne aparțin? De ce îmbrățișăm „Treat or trick” dar îngropăm „Primiți cu colindul?”, de exemplu?

Dacă îți place cum scrie Laura Bogaciu, îți recomandăm să citești și alte confesiuni semnate de ea:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa