Hai să facem un exercițiu de sinceritate legat de burse! Dar nu ca atunci când treci rapid prin fața oglinzii, îndrepți o șuviță și ieși rapid pe ușă zicând „Sunt bine!”. Nu! Trebuie să stăm un pic mai mult, să luăm la puricat fiecare trăsătură, ca atunci când vrem să schimbăm ceva și facem un bilanț. Fără răutate, doar cu obiectivitate.
După mediile de la finalul anului școlar care tocmai s-a încheiat ambii mei copii — unul la gimnaziu, altul la liceu — ar fi trebuit să ia burse de merit. Unul dintre ei a luat chiar și mențiune. Celălalt nu a primit, pentru că diriginta a acordat doar trei astfel de distincții.
M-aș fi bucurat să ia amândoi burse, pentru că banii primiți ar fi devenit ai lor pentru mofturi diverse atunci când ies cu prietenii. Și, totuși, undeva în adâncul sufletului meu simțeam că titlul de „bursă de merit” este prea mult. Sistemul, în toți acești ani de orbecăială, a făcut ca termenul „merit” să fie ceva derizoriu. În condițiile în care într-o clasă de 28 de copii, atunci când 26 primesc bani „pentru merite deosebite” ceva este în neregulă cu modul de acordare a burselor.
Nu toți copii trebuie să ia 10. Nici măcar 9
Sunt de acord că sunt și copii dăruiți, cu adevărat motivați, copii pentru care învățătura este un țel în sine. Dar câți dintre ei sunt atât de pasionați, atât de conștiincioși încât să aibă medii de 9 și 10 primite corect (în sensul cel mai strict al cuvântului) – la toate materiile?!
Știu copii care sunt foarte interesați de matematică și informatică și acolo zbârnâie, sunt curioși, lucrează suplimentar din propria inițiativă. Dar mai știu și copii care se duc la profesori și se roagă să le pună notă „pe caiet” că mai au nevoie de un 10 ca să le iasă media peste 9,5. Știu profesori care pun 10 doar pentru că au fost copiii prezenți în clasă. Știu părinți care s-au dus să se certe cu cadrele didactice că „le-au stricat mediile copiilor”. Știu diriginți care se duc prin cancelarii și se roagă de colegii lor să nu le strice mediile elevilor pe care îi păstoresc, mai ales celor cu 10 pe linie.
Știu profesori care s-au săturat să tot explice părinților că „atât a meritat copilul” și au renunțat la luptă. În timpul unei ședințe cu părinții, la începutul clasei a X-a, un tată îngrijorat a apostrofat-o pe dirigintă, profesoară de franceză, că le dă prea multe teme, că e prea greu. Cu o amărăciune în glas, femeia i-a răspuns: „Sunt de peste 25 de ani cadru didactic. Am lăsat ștacheta de atâtea ori că nu mai am unde să mă duc mai jos”. Fix asta de întâmplă. Lăsăm standardele din ce, în ce mai jos. Și se vede.
Bursa să vină, restul nu mai contează!
Sistemul de învățământ este atât greșit și are atâtea hibe încât te miri când ceva decurge normal. Și, da, este normal ca bursa de merit să o primească doar câțiva copii, că de-aia e „de merit”. Cât timp sunt gratificați prin astfel de burse aproape toți copiii din clasă, elevul care-și dă cu adevărat interesul și muncește nu va simți niciodată că primește o recompensă. Cum zicea un coleg de-al băiatului meu: „Mi-a ieșit 9,72. Cu ce mă ajuta dacă luam 10? Important e că iau bursă! De alea câteva sutimi eu am jucat fotbal și Fortnite”. Pentru copii bursa a devenit un scop în sine și nici nu mai contează dacă au învățat sau nu ceva. Dacă primesc banii de bursă este suficient.
Este și vina noastră a părinților. Probabil majoritatea dintre noi le-am spus să își calculeze mediile, să vadă dacă le iese peste 9,50. Recunosc, anul trecut, când fiica mea a avut media 9,44, am întrebat-o de ce nu a cerut să fie ascultată la vreo materie astfel încât să ia o notă care să o ajute să depășească „pragul magic”. Mi-a spus că i se pare incorect să se ducă, așa cum au făcut-o colegele ei, să ceară să facă te-miri-ce referate și proiecte, ca să mai ia un 10 pe degeaba. Așa că a rămas fără bursă. Au fost doar doi copii din clasă în această situație.
Ne bucurăm pe moment, plângem mai târziu
De aceea spun că ar trebui să facem un exercițiu de sinceritate înainte de a urla în piața publică și a ne văita că li se ia dreptul copiilor. Nu e vorba despre bani până la urmă. E vorba despre faptul că am ajuns să punem pe ultimul loc scopul pentru care îi trimitem la școală. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai bine pe ceea ce câștigă copiii noștri acolo din punctul de vedere al cunoștințelor și al abilităților de viață, din punct de vedere cognitiv, social…
Bursa ar trebui să fie o încununare a acestui proces cognitiv. Da, ne bucurăm că primesc trei sau patru sute de lei pe lună. Ne lăudăm la neamuri și la vecini că avem copii bursieri. Apoi aruncăm bani cu nemiluita la meditații ca să ia notă mare la Evaluarea Națională, să poată intra la un liceu bun. Dacă nu ne permitem, ne întrebăm „Ce naiba s-a întâmplat? Copilul avea 10 la matematică și la examen a luat un amărât de 6?!?”
Sunt de acord că sunt multe alte cheltuieli pe care Statul ăsta al nostru le-a făcut și le face aberant. Trebuie să se taie din foarte, foarte multe locuri. Și înțeleg frustrarea tuturor. Dar asta nu înseamnă că bursele de merit erau chiar „de merit”, atâta vreme cât, în unele școli, le primeau jumătate dintre copii. Sunt de acord și cu faptul că s-au schimbat, cumva, regulile în timpul jocului. Totuși, până la finalul acestui an școlar nu se anunțaseră criteriile de burse pentru anul 2025-2026. Doar noi am presupus că vor fi aceleași ca în trecut. Numai că lucrurile se mai schimbă…
Viitorul nu sună bine
Haideți să fim sinceri și să ne gândim dacă într-adevăr notele copiilor noștri reflectă realitatea la toate materiile. Acolo unde știm că profesorii nu își fac treaba, să ne întrebăm dacă am încercat să schimbăm ceva, dacă am trimis un e-mail la inspectorat sau la minister în care să povestim ce se întâmplă la clasă. Să ne amintim de câte ori am verificat caietele copiilor. Să ne întrebăm oare de câte ori am învățat cu ei, ca să ne asigurăm că au înțeles pe deplin lecția și notele alea mari sunt „reale”.
Să nu ne mai mințim singuri! Ne-am învățat să ne furăm căciula pentru că de câțiva ani încoace nu au mai existat consecințe. Nu pierdea banilor e cel mai grav lucru acum. Faptul că nu prea înțelegem că avem un sistem de învățământ haotic, susținut de cele mai multe ori de meditații pe care le plătesc din greu părinții, un sistem cu profesori debusolați de atâtea schimbări, cu părinți și copii care nu mai deslușesc – realmente – rolul școlii. Un sistem în care fiecare se luptă cu fiecare. Iar dacă vreodată se ajunge la un consens între „părțile implicate”, atunci mai vine câte o autoritate și bagă bățul prin gard. Și o luăm de la capăt.
