Rucsandra Pop: Criminalii de ciocolată

TOTUL DESPRE MAME
Un moment de liniște, posibil regizat
Un moment de liniște, posibil regizat

Am crescut într-un bloc de patru etaje în cartierul Tractorul din Brașov, unde venirea iernii era anunțată de mirosul de porc pârlit și de guițături dramatice care intrau pe geam. Vecinii, marea lor majoritate aduși din Moldova de Ceaușescu ca să injecteze marile uzine brașovene cu forță de muncă, își aduseseră cu ei și obiceiurile de la țară. Așa că sărbătorile de iarnă începeau invariabil cu tăiatul porcilor în fața blocului – zăpada rămânea pătată cu sânge până când iarna se miluia de noi și așternea straturi noi – și se sfârșea apocaliptic cu niște focuri imense pe care noi, copiii, le făceam în săptămâna Bobotezei din toți brazii aruncați de oamenii din bloc.

Zoom in. Un apartament de patru camere la etajul 3. Adresa: Olteț numărul 36, deasupra Florăriei. Un apartament repartizat tatălui meu, inginer stagiar la fabrica de avioane și tată-erou a trei copii. Un apartament generos ca spațiu, pentru o familie cu mai puțini copii. Nu era cazul nostru. Pentru că bunica stătea mai tot timpul la noi, eram nevoită să împart dormitorul cu frații mei mai mari. Camera era mobilată simplu – frații mei aveau paturi suprapuse, lângă ușă era patul meu, în fața geamului aveam un birou lung de lemn roșu la care învățam toți trei, mai aveam o bibliotecă și un dulap Biedermeier, din zestrea mamei. Oribila mochetă albastră venită la pachet cu apartamentul comunist era tot timpul acoperită cu soldăței, mașinuțe, jucării, haine și tot felul de obiecte mici care te atacau când săreai dimineața din pat somnoros și desculț. Camera noastră era un adevărat câmp de luptă. Era întâi războiul între generații.

Ștefan, Alexandru și Rucsandra

Mama era generalul care ne bătea mereu la cap să facem curățenie, iar tata era cel care seara, când făceam scandal ore în șir în loc să dormim, venea, ne punea pe toți trei cu fundul în sus, ne trăgea câte o scatoalcă și apoi ne învelea, ne pupa pe fiecare în parte și ne punea să-i mulțumim că ne-a bătut ca să ne facem copii cuminți. Și mai era bunica – aka robotul invizibil – care apărea din neant de câte ori făceam câte o tâmpenie. Adică des. Foarte des. Apoi, era un război de guerillă între noi trei.

De multe ori, când intrai în cameră, de deasupra ușii îți cădea câte un pantof, o cană cu apă sau ce se nimerea. Când te suiai în patul de sus – nu pe scară, ci prin săritură – puteai să ai supriza să dai cu fundul de câte un obiect contondent – bormașina lui tata sau ceva de genul ăsta. În general, dacă nu erai atent, ți se puteau întâmpla multe nenorociri. Erau capcane la tot pasul. În timp, deveniserăm toți un fel de mini Jedi, care vedeam prin ziduri și prin uși. Lupta pentru supraviețuire era grea. Dar distracția era pe măsură.

Când eram mici, sărbătorile aveau o magie specială. Inventam tot felul de metode prin care să reușim să dăm nas în nas cu Moșul sau cu iepurașul. Să-i prindem în fapt. Ai noștri erau, evident, tot timpul cu un pas înainte. Niciodată nu reușeam să vedem făpturile magice care ne aduceau cadouri.

De un Moș Nicolae unul dintre frații mei a venit cu o idee care tuturor ni s-a părut genială. S-a legat cu o sfoară de mână, astfel încât atunci când Moșu deschide ușa să ne aducă cadourile, el să se trezească și să-l surprindă în flagrant.

Am fost convinși că de data asta o să-l vedem. Și totuși planul a dat greș. Ne-am trezit dimineața și dezamăgirea colectivă a fost depășită doar de nerăbdarea de a vedea ce se ascunde în ciorăpeii roșii cusuți special de mama după un model din Burda. Nu mai țin minte ce era în ciorapi – probabil portocale și alte sărăcii de copilărie comunistă. Ne-am repezit toți la ei și am început să băgăm în noi. Când a venit mama în cameră, ne-a atras atenția că mai e un cadou pe care nu l-am observat. N-o să uit niciodată cutia învelită în hârtie colorată care se ascunsese undeva sub birou. Mama a luat-o, a desfăcut cu atenție hârtie și din cutie a apărut – strălucitor, exotic, capitalist – borcanul de Nutella. Ceva mă face să cred că a fost primul pe care l-am văzut în viața mea. Când ne-am dat seama că e un borcan plin cu ciocolată, cred că era să leșinăm toți trei.

Mama, bunica și cei trei frați cuminți

Mama a luat borcanul și ne-a spus ferm că nu avem voie să mâncăm din el decât după micul dejun. A fost cel mai rapid mic dejun din viața noastră. După ce am mâncat tot, ne-am așezat ca niște pui în cuib și am stat cu ciocurile deschise până când mama a deschis tacticoasă borcanul și ne-a vârât fiecăruia în gură câte o linguriță de Nutella. Nu știu ce au simțit frații mei, dar eu am văzut râuri de ciocolată. Jur. Apoi mama a închis la fel de tacticoasă borcanul și a plecat în casă cu el. Ne-am dezlănțuit. A izbucnit o revoltă, mai ceva ca aia de pe Bounty. Mama a rămas neînduplecată. Ne-a explicat că nu putem să mâncăm tot borcanul de ciocolată deodată și că vom primi în fiecare seară câte o linguriță, cu condiția să fim cuminți. În următoarele zile am fost niște îngeri. Toți.

Într-o seară, când făceam cu copiii din fața blocului un iglu din zăpada generoasă de Brașov, am auzit-o pe mama strigându-ne în casă mai devreme de cât era cazul. Din tonul categoric pe care strigase tradiționalul: „Ștefan, Alexandru, Rucsandra, sus!” ne-am dat seama că ceva nu-i în regulă. Am urcat în casă fără prea multe comentarii. Păcate aveam toți pe suflet. Când am ajuns în casă, atmosfera era chiar mai glacială decât afară. Ne-am scuturat de zăpadă, ne-am dat gecile și ghetele jos în liniște. Mama ne-a aliniat pe toți în fața ei. Nici acum nu-mi dau seama cum de nu s-a prăpădit de râs. Arătam toți într-un mare fel cu nasurile roșii și cu privirile coborâte în pământ. În fața mamei, pe masă, stătea trist și aproape gol borcanul de Nutella. Borcanul fusese prăduit de conținutul lui magic. A început hărțuirea și interogarea celor trei bestii din boxa acuzaților. Toți ne-am jurat pe ce aveam noi mai de preț că nu suntem vinovați de această faptă. S-a lăsat cu plânsete, urlete și pedepse, dar criminalul nu a fost descoperit.

Unul dintre ei este autorul jafului

Un an mai târziu, când din păcate nu mai credeam nici în Moș Crăciun, nici în Moș Nicolae și în Moș Gerilă cu atât mai puțin, am aflat că borcanul de Nutella ne fusese trimis de unchiul nostru din Franța. De-a lungul vremii, au mai apărut și alte borcane, dar toate au avut aceeași soartă tristă. Câteodată hold-up-ul se făcea în grup, câteodată era o afacere privată. Uneori cel care fura borcanul îi mituia și pe ceilalți cu câteva lingurițe dulci, ca să nu fie pârât.

La revoluție, când tata se bucura că o să fim în sfârșit liberi și mama că o să aibă în sfârșit cu ce să-și hrănească copiii, eu m-am bucurat că o să avem Nutella. Multă Nutella. Și ursuleți Haribo din ăia cum primeau săsoaicele din Germa. Am fost convinsă că atunci când o să apară Nutella și la noi în magazine o să îmi cumpăr două borcane și o să le mânânc de una singură. N-am făcut asta niciodată. Pentru că unele plăceri și unele săruturi au mai mult farmec dacă sunt primite cu lingurița sau furate.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa