Fată mi-am dorit dintotdeauna. De când am rămas însărcinată am ținut-o numai și numai pe-a mea, că fată o să fac. Nu exista „Și dacă…”, nu exista nimic pe lumea asta care să-mi zdruncine credința că voi avea o fată.
Colegele de serviciu aveau o plăcere răutăcioasă să mă enerveze aproape zilnic în ultimul trimestru de sarcină, străduindu-se să mă forțeze să răspund ce voi face „Dacă, totuși, va fi băiat”. Niciuna n-a avut parte de răspuns la întrebarea asta pentru că mintea mea nu îl putea formula, mintea mea refuza să ia în calcul și o astfel de posibilitate. Dar toate cele care îmi puneau întrebarea deveneau instantaneu persona non grata și câteva zile nu aveam niciun fel de comunicare cu ele. Practic, rând pe rând, am fost „certată” cu toată secția. Aveam 21 de ani, ele erau femei de peste 40 de ani, iar mintea mea le cataloga drept „babe rele și ofticoase”.
Până și doctoriței care îmi supraveghea sarcina (e mult spus că mi-a supravegheat-o, i-am călcat pragul doar de două ori, că pe vremea aia nu făceau gravidele potecă la ginecolog) i-am spus la ecografie că nu vreau să știu sexul copilului. Cred că, totuși, undeva, într-o celulă mică și stingheră din creierul meu, îmi era o frică paralizantă de acel „Și dacă…” pe care șerpoaicele alea mi-l șuieraseră în urechi de mult prea multe ori.
- CITEȘTE ȘI: Mamă de fată sau de băiat?
După 34 de ani, încă ne mai descoperim una pe alta
Ei bine, fată a fost! Și mi-am ținut promisiunea de a-i fi mamă, dar și prietenă. Nu, asta nu a însemnat indulgență peste o limită, nu a însemnat permisivitate excesivă, nu a însemnat lipsa regulilor. Și nu a însemnat nici lipsa controlului, cum nu a însemnat nici lipsa certurilor aprige între noi. Care sunt și în ziua de azi, după 34 de ani, la fel de pătimașe, cu lacrimi și reproșuri de ambele părți, urmate de îmbrațișări strânse și apoi de un râs vecin cu… nebunia.
Dar, cred eu, toate astea sunt normale și pentru relația mamă-fiică, și pentru cea de prietenie. Pentru că după fiecare scandal fiecare rămâne cu câte ceva, fiecare află și învață despre cealaltă încă ceva. Ce îi place și ce nu îi place, ce o deranjează și ce o mulțumește, ce a făcut greșit și cum poate repara, ce să nu mai facă data viitoare. Da, o mamă și o fiică au toată viața de descoperit încă ceva și încă ceva una la cealaltă. Pentru că și una și cealaltă se schimbă cu trecerea anilor. Nici una, nici cealaltă, nu rămâne cu „setările din fabrică”.
Fără cărți de parenting. Doar pe instinct
N-am avut un plan bine stabilit încă de la nașterea ei și n-am citit cărți de parenting. Pentru că nu prea existau. Și oricum n-aș fi dat banii pe ele, preferam să-i cumpăr ei o pereche de sandale, o tricicletă, un hamster sau un amărât de joc. Din fericire, nu pe un dispozitiv electroni, că nici acelea nu existau pe-atunci și tare bine mai era. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, cineva mi-a dat, pentru mai târziu, când avea să ajungă la vârsta aceea, o carte pe care să o citesc pentru a mă găsi pregătită perioada adolescenței ei. „Adolescentul, acest necunoscut” se numea, habar n-am de cine scrisă. N-am trecut de primul capitol. N-am trecut pentru că mi-am spus că nu au cum să fie toți adolescenții la fel, trași la indigo, să aibă toți aceleași comportamente și angoase, aceleași izbucniri de furie și aceleași răzvrătiri. Mi-am zis că o să văd eu la vremea potrivita ce-o să fac, să ajungem noi acolo.
O relație hibrid
Dintotdeauna am crezut că un copil este ca o bucată de lut pe care, crud fiind, dacă în aspectele esențiale îl modelezi și îl formezi într-un fel, așa rămâne. Că niciunul nu se naște bun sau rău, ci devine. Nu de războaiele adolescentei cu mine îmi era frică. M-am încrezut în forțele mele că puteam să le duc. De comportamentul și atitudinea adolescentei mele de dincolo de ușa casei mă temeam. De cum va fi ea în societate, în raport cu ceilalți. Și cel mai teamă mi-a fost (frică, de-a dreptul!) că dacă nu voi reuși eu să o pun pe un drum drept, nu va avea cine. Nu exista și cealaltă voce, cealaltă autoritate. Eram mamă singură, părinte unic, în acte și în realitate. N-avea cine să vină cu o alternativă, cu o altă strategie, dacă a mea eșua. Așa am ales hibridul mamă-prietenă.
„Să nu furi”
Sigur că am avut și momente dificile în relația asta, cu toată prietenia noastră. Nu spun că așa cum am procedat eu a fost bine. Nu am pretenția asta. Pur și simplu așa am procedat eu și am fost mulțumită de rezultat. Atât.
Prima situație pe care am considerat-o dificilă (de-a dreptul urâtă!) în care a trebuit să fac ceva, să nu o trec cu vederea cu scuza „Ei, dar e numai un copil, nu și-a dat seama ce face”, a fost atunci când, fiind în casa unei foarte apropiate prietene, a furat niște monede dintr-un bol de sticlă aflat la vedere. Simt nevoia să subliniez asta, deși nu a fost o circumstanță atenuantă. Avea 6 sau 7 ani. Spun drept, i-am tras-o peste mâini. De față cu prietena mea, să fie memorabil momentul. Și i-am spus că cine fură este un hoț, iar hoția se pedepsește cu închisoare. Am pus-o să scoată din buzunare monedă cu monedă, să i le pună prietenei mele în palmă pe rând, una câte una, privind-o în ochi și cerându-i iertare pentru fiecare monedă. Și să promită, la fel, pentru fiecare monedă, că nu va mai fura niciodată. Și, din ce știu eu, nu a mai furat. Iar episodul și-l amintește în amănunt și acum, după mai bine de 25 de ani.
„Să nu minți”
Nu îmi mai amintesc cu ce anume am descoperit că m-a mințit la un moment dat. Am avut puterea să mă stăpânesc și „să-i coc” o lecție pe modelul „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Și-am așteptat momentul potrivit, când mi-a cerut ceva, nici asta nu-mi mai amintesc, ce anume, dar ceva ce își dorea destul de tare. De câte ori m-a întrebat dacă îi cumpăr respectivul lucru, i-am răspuns că „Da. Mâine.” O dată, de două ori, de mai multe ori, până și-a pierdut și răbdarea, și speranța. Și a răbufnit: „Tu mă miiiinți!” „Da. Îți place?” „Nuuuu!” „Atunci nu mai minți nici tu.” Ei, aici nu mi-a ieșit chiar cum mi-am dorit. A mai mințit de-a lungul anilor. Și acum mă mai minte. Zice că atunci când o face e pentru că vrea să mă protejeze. Hmmm… Al naibii ce-mi mai place s-o tachinez! De câte ori este o situație tensionată între noi și își dă cuvântul că spune adevărul, o „lovesc” la temelie (în glumă, evident): „Nu te cred, nu am de mult încredere în tine pentru că tu, de mică, minți.” Turbează.
„Să nu râvnești la bunul altuia” dar să te lupți pentru al tău
Când era la grădiniță cu program săptămânal, unde mergea lunea cu șase rânduri de schimburi la ea, aproape întotdeauna venea acasă cu câte ceva lipsă: fie un maiou, fie un dres. I-am explicat că, nefiind cu ea, trebuie să poarte grija lucrurilor ei. Să nu-și însușească nimic din ce nu este al ei, dar nici să nu permită să îi fie luat ceva făra a-i fi cerut. Să nu îi fie rușine să ceară ceea ce îi aparține și la nevoie să lupte (nu în sensul de violență fizică) pentru lucrurile sau drepturile ei. Când s-a întâmplat din nou să-i lipsească un dres, mi-a povestit educatoarea că a deschis toate dulapurile în care fiecare copil își avea propriul săculeț și a răsturnat toți săculeții, până și-a găsit și recuperat dresul, recunoscut după cei trei X cusuți cu ață neagră de mine.
- CITEȘTE ȘI: De ce mint copiii? Cum îi faci să spună adevărul
Promisiunea care nu se poate ține nu se face!
Și încă un lucru, ultimul, la care am ținut și țin și acum: respectarea promisiunilor. Nu i-am promis niciodată, absolut niciodată, ceva ce știam că nu voi putea duce la îndeplinire. Și asta cred că vine din copilăria mea când, ca să mă facă să mănânc dimineața, bunicul îmi promitea că o să-mi cumpere o maimuță adevărată de la Grădina Zoologică. Nu vreți să știți cât și cum am așteptat maimuța aia… N-am primit-o niciodată, dar… na, că am făcut o fată!:)))) Faptul că întotdeauna mi-am respectat promisiunile, chiar și atunci când m-am hazardat să le fac, faptul că i-am atras atenția de fiecare dată că m-am ținut de cuvânt, a contat cu adevărat. Și, da, sunt mulțumită în sinea mea știind că atunci când și ea promite ceva, se face luntre și punte să împlinească promisiunea. Chiar și atunci când nu-i mai este la fel de ușor ca atunci când a făcut-o.
- CITEȘTE ȘI: Îţi promit, copile!
Mamă și prietenă, dar luate separat
Poate că tot ce am povestit nu a reușit să convingă că suntem nu doar mamă și fiică, ci și prietene. Dar în zeci de ani se adună atât de multe întâmplări și situații încât devin greu de ținut minte. Și cu atât mai dificil de scormonit în memorie și de adus în prezent, cu cât te străduiești mai tare. Cum mi se întâmplă mie acum. Și, la urma-urmei, nici nu e nevoie să conving pe cineva ca fiica mea este și prietena mea, doar că cele două statute nu interferează. Că dacă nu te detașezi de cea de prietenă când ești în rolul de mamă și invers, de cea de mamă când ești prietenă, n-ai făcut nicio scofală. Știi ce zic?! Stai și gândește-te un pic.
PS Din categoria tachinărilor și glumelor noastre: azi dimineață au plecat în vacanță, la bulgari. Vorbesc acum cu ea pe mesageria Facebook, că o facem de zeci de ori pe zi, chiar și când e acasă, în București. Îmi scrie bucuroasă că a reușit să facă fata să stea cu pălăriuța în cap. Eu o întreb: „Și cum ai reușit să-i introduci pălăria în cap?!” Nu se prinde și, înflăcărată, continuă să-mi descrie cum o aplauda pe aia mică atunci când stătea cu ea în cap și cum se prefăcea că plânge când și-o dădea jos. Fac pe proasta și iar întreb: „Și n-o durea, mai mamă, când i-o băgai ÎN cap?!” În sfârșit se prinde: „PE cap, mamă, PE cap! Hai că prea ești cârcotașă!” Cam așa ceva… I-am zis ceva de tac-su, bineînțeles, că e înjurătura noastră preferată.
Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune despre relația mamă- fiică, îți recomandăm să citești și:
- Scrisoare către fiica mea Eva
- „De la fiica mea am învățat ce înseamnă dragostea nemărginită”
- Cum îți transformi copilul într-un prieten de cursă lungă
