La câteva luni după ce s-a născut Victoria, nepoata mea, stând noi – eu și fiică-mea – într-o zi și uitându-ne la ea și visând cu ochii deschiși cum va fi când va fi mare, ce provocări ne așteaptă, cum o să le gestionăm (fiecare din perspectiva ei, una de mamă și cealaltă de bunică), fiică-mea, care mă știe bine că-s cam strictă, că țin enorm la reguli și la respectarea lor, că am principii de la care nu fac rabat nici dacă mă calci cu un cilindru compactor, și-a adus aminte un lucru pe care l-a auzit în copilărie la mine spunându-i-l maică-mi: „Indiferent ce face copilul meu, nu îți dau voie să dai în ea. Îmi spui mie ce a făcut…”
„Știi – mi-a zis fiică-mea, așa, ușor jenată și temătoare – la fel cum i-ai zis tu lui mamaie zic și eu: nu ai voie să dai în Victoria, orice ar face”. A fost prima limită pe care a pus-o – și încă devreme – iar în sinea mea am fost bucuroasă că a avut curajul ăsta, că nu s-a simțit cumva obligată să accepte orice, să „tacă și să înghită” în schimbul ajutorului care vine și va veni din partea mea, de altfel necondiționat.
„Să nu-i dai niciodată bani!”
După un an, a venit cu încă una, care mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap. O regulă pentru un viitor destul de îndepărtat. Deși la cât de repede trece timpul și cât de repede cresc copiii, parcă nici nu prea îmi mai vine să zic „îndepărtat”.
M-a informat/rugat/atenționat că atunci când Victoria va fi mare și va veni în vizită la mine, să nu îi dau niciodată bani. Niciodată! „Vreau să vină cu bucurie sinceră la tine, pentru că te iubește, nu pentru că îi dai bani. Eventual, dacă îți știi tu sau îți spune ea că își dorește ceva, și, bineînțeles, lucrul ăla nu-i vreo aroganță, dacă vrei tu, poți să i-l cumperi. Dar NU îi dai bani.” Nu m-am așteptat la regula asta pentru că nu m-am gândit niciodată la posibilele implicații ale gestului. Nu știu din ce experiențe și trăiri vine ea și nici n-am întrebat. Am consimțit și atât. Și sper, când veni vremea aia, să nu fie dorința atât de mare încât să nu-i pot rezista și să trec peste cuvântul părintelui.
De la fiică/fiu la mamă
Cred că părinții au multe limite pe care ar vrea să le pună, dar nu îndrăznesc. Pentru că se tem să nu supere, să creeze tensiuni sau chiar rupturi în relații. Limitele sunt cu atât mai greu de verbalizat când se pune problema ca ele să fie aduse la cunoștință de părinți socrilor. Dar mai cred că felul în care sunt spuse lucrurile contează. Contează enorm. Și contează să existe permanent comunicare. Indiferent despre ce limite este vorba, poate că ar fi mai bine ca ele să fie transmise de fiu/fiică părintelui său. Pare că așa sunt mai ușor de acceptat decât atunci când vin de la noră/ginere.
De la bine intenționat la intruziv
Părinții ar trebui să înțeleagă că bunicii nu sunt rău intenționați. Sau cel puțin așa sper, că nu există niciun bunic rău-intenționat, care trece peste cuvântul părinților în detrimentul nepoților. Poate că doar trebuie să li se și explice, pe îndelete, cu calm, și de ce interzic anumite lucruri, ca să nu pară că primesc o sentință și-atât. Părinții și bunicii sunt parteneri în creșterea și educația copilului, nu adversari.
Da, noi, bunicii, avem atuul experienței, și, da, ea contează. Nu e cazul să ne impunem prin asta, pentru că dacă va fi necesar, fără îndoială că ni se va cere sfatul. Simțim nevoia să îl oferim fără a ne fi cerut? OK! Dar o facem o singură dată. Nu insistăm, nu devenim intruzivi. Ni se cere să facem lucrurile într-un anumit fel, așa cum cred părinții de cuviință că este bine? Ne exprimăm o singură dată opinia în caz că este diferită de cea a părinților, dar acționăm așa cum ne-a fost cerut să o facem. Dacă lucrurile nu ies bine, știm că măcar am încercat să semnalăm, am avertizat. Iar copiii noștri, părinți acum și ei, își vor fi însușit lecția. Pentru că, așa cum spune-o vorbă înțeleaptă „Cât trăiești, înveți.”
Conspirațiile bunici-nepoți nu sunt sănătoase
Am auzit cu ceva timp în urmă o bunică de patru nepoți spunând că și-a câștigat dreptul de a-i răsfăța. Tind să cred că, în general, răsfățul oferit de bunici e cuiul lui Pepelea și sursa celor mai multe conflicte. Iar părinții pot avea adesea dreptate când spun că și răsfățul trebuie să aibă o măsură. Și că trebuie delimitat în mod foarte clar de acel răsfăț care ajunge să îi dăuneze celui mic. Da, ne place și ne dorim să ne ajutăm prea ocupații și stresații nostri copii având grijă de nepoți. Și este admirabil dacă o și facem în realitate, nu numai declarativ. Doar că trebuie să acceptam și aplicăm regulile stabilite de ei. Chiar și atunci când nu sunt cu noi și nu ne văd.
Consider că nu sunt absolut, dar absolut deloc sănătoase conspirațiile dintre bunici și nepoți. „Uite, îți cumpăr încă o înghețată/ciocolată, dar este secretul nostru, să nu mă spui.” „Bine, nu dormi după amiză, te las să te mai uiți la desene, vezi să nu mă dai de gol.” Sunt lucruri profund greșite. Dacă părinții au instituit reguli pentru copil, dacă are voie doar de două ori pe săptămână înghețată și doar o jumătate de oră pe zi la desene animate, dacă e „lege” să doarmă după masa de prânz, nimic nu le dă dreptul bunicilor să demoleze regulile și rutina stabilite.
Copilul este, într-adevăr, bucuros și fericit să iasă din tipare, dar în esență îi facem rău. Îl bulversăm și destabilizăm. Îl facem să creadă că mama și tata sunt personajele negative din poveste, iar bunicii sunt refugiul unde întotdeauna vor primi ceea ce își doresc, chiar și lucrurile grevate de reguli stricte. Sau, mai grav, și cele interzise. Trebuie să ne gândim de fiecare dată când suntem tentați să încălcăm regulile stabilite de părinți, că, de fapt, subminăm autoritatea propriilor copii în fața copiilor lor. Regulile sunt făcute ca să fie respectate și nu există dispensă pentru nimeni.
Bunicii nu sunt mai presus de reguli
Fiica și ginerele meu au făcut o înțelegere încă din perioada de sarcină, cu privire la autoritatea părintească. Au stabilit ca regulă de aur că atunci când copilul este certat de unul dintre ei, celălalt nu are voie să intervină, să-l contrazică sau să-i anuleze deciziile. S-au înțeles că se pot ulterior certa ei între ei și își pot susține fiecare punctul de vedere (textual a fost ceva de genul „ne omorâm noi între noi”), dar nu în prezența copilului. În urmă cu ceva timp, refuzându-i-se ceva, Victoria s-a enervat și a făcut gestul de a-și lovi mama peste față. Riposta acesteia a fost să o certe și să o trimită în camera ei. Fata a plecat plângând și în cameră plânsul ei s-a întețit, devenind sfâșietor pentru mine.
Am pornit spre dormitorul ei dar m-am oprit în pragul ușii și apoi m-am întors. Inima mă îndemna să merg și să o iau în brațe, să îi șterg lacrimile și să o împac, să-i iau apărarea și să-i spun maică-si că la nici un an și jumătate gestul ei nu are însemnătatea pe care ar fi avut-o dacă era mai mare, că nu e conștientă de ceea ce a făcut. Doamne, cum m-aș fi dus! Plânsul ei îmi sfredelea de-a dreptul sufletul. Puteam să spun că am luat în considerare regula că nu am voie să o lovesc, nu că nu am voie să o împac.
Dar m-am gândit că dacă exista o regulă pentru ei, părinții, eu nu puteam fi mai presus nici de părinți și nici de regulă, ca să o încalc. Nu mi-a fost deloc ușor să îmi țin în frâu pornirea aproape irezistibilă. Și probabil că vor mai fi diverse alte situații în care o să-mi fie greu să respect limitele impuse. Și nici nu pot să promit că 100% voi reuși, de fiecare dată. Dar trebuie, mă simt obligată să mă controlez și străduiesc să le respect. Chiar și pe cele cu care nu sunt de acord. Ceea ce vă doresc și vouă.
Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune despre relația mamă-fiică-nepoată, îți recomandăm să citești și:
- Vacanța la mare, în Grecia, când nepoata avea șase luni: „Am fost fix ca un convoi umanitar”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- Cele mai frumoase poezii pentru bunica
