În lumea asta există bunici și bunici. Unii implicați, alții absenți. Unii permisivi, alții stricți. Unii blânzi, alții autoritari. Aș vrea să fiu un cocktail din toate acestea. Să știu să fiu și să pot să fiu așa cum este bine, în funcție de situație. Să nu mă „înmoi” din dragoste, dar și să-mi pot ține nervii în frâu când îmi sunt puși la încercare.
Am auzit o bunică spunând că și-a câștigat dreptul de a-și răsfăța nepoții. N-aș zice că e ceva neapărat greșit. Dar aș vrea să știu, să simt imediat unde este linia roșie dincolo de care un copil răsfățat poate deveni un copil obraznic. Ca răsfățându-l să nu-l împing peste ea.
Nu vreau să stric cu răsfățul nimic
Răsfățul îmbracă multe forme, și fiecare cred că avem propriile păreri despre ceea ce este răsfăț și ce nu. Să îi oferi dulciuri atâtea câte își dorește? Să îi permiți să stea ore în șir la televizor, la desene animate? Să poată sta pe telefon sau tabletă oricât vrea el? Să îi dai libertatea de a face în casă tot ce-i trece prin cap? Să îl lași să mănânce lucruri care știi clar că nu sunt sănătoase, dar sunt gustoase? Să poată sta afară, la joacă, până la ce oră vrea? Să faci temele în locul lui? (Da, am cunoscut două astfel de cazuri!) Când vine la tine, să nu respecți programul de somn stabilit de părinți, să desființezi somnul de prânz și să prelungești ora de culcare seara?
Da, este tentant să îl răsfeți. Fie pentru că îl iubești atât de mult încât nu-i poți refuza nicio plăcere, fie pentru că în sinea ta speri că așa îi vei câștiga dragostea. Sau îl vei face să te iubească și mai mult. M-am gândit mult la aspectul acesta. Cred că aș fi dispusă să sacrific fără niciun regret imaginea de super-bunică, adorată pentru îngăduința ei fără limită (deși nu mă calific, zic și eu așa, ipotetic), în favoarea educației și a lucrurilor corect și echilibrat făcute.
Răsfățat, dar nu exagerat
Încerc să îmi amintesc dacă mi-am răsfățat copilul. Probabil că da, însă în felul meu și nu exagerat, de vreme ce răsfățul nu i-a afectat comportamentul. Nu mi s-a întâmplat să-mi roșească obrazul de rușine în fața cuiva, în vreo împrejurare, și nici să nu mă fi înțeles cu ea, în casă, din această cauză. Și exact la fel aș vrea să fie și cu Victoria, nepoata mea. Doar că nu sunt eu „la butoane”, ci părinții ei. Trag totuși nădejde ca fiicei mele să-i fi rămas ceva din „modelul” în care a crescut. Nu am pretenția că unul perfect, poate nici măcar bun. Modelul ăsta, al nostru, și-atât.
Nu știu dacă este răsfăț ce îi ofer eu Victoriei, ca bunică. Unii ar zice că da, alții că nu e cine-știe- ce. Că sunt lucruri normale, pe care orice bunică le face pentru nepoți. Pe unele le-am făcut și pentru fiica mea. De exemplu, mă joc cu ea, coborându-mă la nivelul ei. Sunt pacientul ei, sunt calul ei, sunt plătitorul jocurilor, jucăriilor, rochițelor, bluzițelor, colanților, gentuțelor, bentițelor și a tot ce își alege ea de prin magazine. Chiar dacă pe unele deja le are. Chiar dacă poate nu îmi plac neapărat. Sunt bucătăreasa și livratorul ei de week-end, și, în general, când suntem împreună, sunt ajutorul ei. Ca să nu zic sluga… Sunt lucruri pe care, deși le poate face fără probleme, deși maică-sa îi cere să le facă ea pentru a o responsabiliza, când suntem împreună se alinta și îmi cere să le fac în locul ei.
Ca bunici nu mai suntem 100% cum am fost ca părinți
Știu, știu, unii bunici cred că a-și îndopa nepoții cu mâncare înseamnă că îi răsfață. Pe-a mea nu trebuie să o îndoape nimeni, mai degrabă să îi pună frână. Acum ceva timp, Victoriei i-a adus maică-sa chiftele. Rotunde, ca niște mingi de ping-pong. Chiar simpatice, aș spune. Fata s-a uitat cu scepticism la ele și a întrebat: „De la Lala?” (Eu sunt Lala, fostă Yaya.) I s-a spus că nu, așa că n-a vrut nici măcar să le guste.
Pentru că vocabularul ei încă nu este unul bogat, n-a știut să spună în cuvinte, dar s-a făcut înțeleasă din gesturi: a vrut chiftele turtite, făcute de mine. A doua zi, moartă-coaptă, cu jdemii de treburi pe cap, m-am dus și-am cumpărat cele de trebuință și i-am făcut chiftele turtite. Și i-am făcut, bonus, și clătite colorate. Dar mie nu mi se pare că așa aș fi răsfățat-o. Pe de altă parte, dacă mă gândesc la mine cea de acum 30 de ani… Păi să fi avut fiică-mea pretenții din astea, la forma chiftelelor! „Mănânci ce ți-am pus în farfurie. Vrei – bine, nu vrei – iar bine. Până diseară nu mai vezi nimic.” Adică, na, ce să zic, asta înseamnă că pe nepoată-mea – fiindcă m-am executat instant – am răsfățat-o vreun pic?
Când ieșim afară, o las să se așeze pe te-miri-unde și nu se pune niciodată problema că se murdărește pe haine. Sau că le pătează și trebuie aruncate. Îngăduința asta o fi răsfăț? Probabil, de vreme ce cu maică-sa n-am fost atât de tolerantă sub acest aspect. Iar faptul că o pup de-o albesc și îi spun de zeci de ori pe zi că o iubesc, față în față sau în apeluri video, ăsta nu e răsfăț. Asta e normalitate.
De ce bunicii își răsfață nepoții
De ce cred eu că bunicii își răsfață nepoții? Păi, pentru că nu mai au presiunea pe care o aveau ca părinți, de a îngriji, educa și disciplina. Acum, că au trecut prin experiența creșterii propriilor copii, sunt relaxați și capabili să se bucure de timpul petrecut cu nepoții. Alții cred că își răsfață nepoții pentru că în felul acesta încearcă să compenseze ce nu le-au putut oferi copiilor lor. Uneori din lipsa de timp, alteori din lipsă de bani. Mai sunt, cred, bunici care își amintesc cu nostalgie de răsfățul pe care îl primeau ei în copilărie și vor să-l ofere, la rândul lor, pentru a crea amintiri. Sau bunici care îi răsfață pe nepoți din toate aceste motive, la un loc.
