Prima zi de dor de copii. M-am temut de acea zi. Mi-am spus în minte, zile întregi, că nimic nu poate fi mai rău decât nopțile petrecute în genunchi, lângă pătuțul copilului, când febra exploda ca o nebună sau când pentru a o alăpta, trebuia să o adorm. Ori când încăierările dintre cei doi frați ajungeau să-mi sfredelească creierul asemenea unui picamer.
Tânjeam câteodată după rochiile de vară pe care nu le mai purtasem de atâta timp, adulmecam cu râvnă parfumul doamnelor cochete care treceau pe lângă mine, în timp ce eu împingeam căruciorul cu repeziciune, transpirată și transfigurată ca nu cumva să întârzii la întâlnirea cu cel de-al doilea copil care mă aștepta să-l iau de la grădiniță, de parcă timpul ar fi fost înghițit irecuperabil cu fiecare pas pe care-l făceam și m-ar fi transformat în fire de nisip.
Spălatul pe cap sau un film deveniseră o raritate
Îmi priveam frustrările ca-ntr-o oglindă răutăcioasă care scotea în evidență tot ceea ce eu încercam să ascund, mai ales atunci când copiii mă îmbrățișau și-mi arătau câtă nevoie au de mine. Mi se părea că universul meu a fost un pic zdruncinat, că eu m-am spart în multe bucățele și că parcă nu mă mai pot aduna nicicând, de când copiii veniseră pe lume. Că până și spălatul pe cap sau vizionarea unui film deveniseră o raritate, o izbânda în hățișul și iureșul unei zile. Plânsetele copiilor, încăpățânarea lor, jucăriile dezmembrate de care mi se lipeau tălpile, mormanul de rufe de călcat ce se înmulțea parcă, la un semn magic. De toate mă văitam. În mintea mea, toate deveniseră niște monștri, care îmi devorau răbdarea, îmi închideau perspectivele, îmi albeau părul.
Ziua în care am început serviciul a fost prima zi de dor
Până într-o zi. Acea zi în care am plâns după plânsetul lor. După mucii care nu se mai terminau. După pantalonii de trening din care nu mai apucam să ies, fie că mă duceam în parc, fie la cumpărături sau mai știu eu pe unde. În ziua în care am început serviciul. După 4 ani de stat acasă cu 2 copii. Atunci am simțit cât de mult îmi lipseau gesturile lor, privirile, nebuniile, râsetele, tot acel greu pe care credeam că ajunsesem să nu-l mai suport.
Nu m-am bucurat de acea perioadă. N-am știut să sporesc cu mintea, cu sufletul frumusețea fiecărei clipe. Acum, imaginea copiilor mei îmi este creionată de alții. În fiecare zi, aceleași întrebări, de al căror răspuns, în trecut, eram eu responsabilă: “Au mâncat?”, “Au plâns?”, “Au participat la activități?”. Alte voci care-mi răspund, neștiind ce să-mi spună ca să mă liniștească. Să mă facă să mă simt din nou ca înainte. Mi-e dor de lingurile cu mâncare care rămâneau suspendate minute întregi până o convingeam pe fetița mea să deschidă gura, de cântecele inventate de băiețel, pentru a-și face sora să râdă, de căldura pe care o simțeam în tot corpul când, după zeci de minute de legănat în brațe, ea în sfârșit adormea, iar eu rămâneam în picioare, cu mâinile încleștate, de teamă să nu o trezesc și să o iau de la capăt.
Mi-e dor de ei. Și de noi. Așa cum eram înainte
Mi-e dor de strigătele lor prin casă, de chinul pe care-l luam până ce-i îmbrăcam pentru a ieși afară, de mofturile pe care le făceau la orice îi rugam să facă. Mi-e dor de ei. Și de noi. Așa cum eram înainte. Înainte de a mă confrunta cu prima zi de lucru. Știu că o să treacă. Cum trec toate. Dar mai știu că nimic, niciodată, nu va mai putea înlocui momentele astea pe care abia acum, simt, adânc în sufletul meu, cât de mult le-am iubit.
