A făcut Victoria un an și jumătate, mi-au dat zărghiții fata la creșă… Bine, de vreo două luni mă tot ciondănesc cu fiică-mea pe tema asta, și-o mai înțep și-acum dacă am ocazia. I-am zis: „Măi mamă, e prea mică… Dacă îți dă legea dreptul să stai cu ea acasă până la doi ani, de ce s-o duci de pe acum la creșă? O fi vreo explicație pentru care niște capete au ajuns la concluzia că trebuie să stea copilul cu părinții lui până la vârsta de doi ani…” A mea nu și nu. Că cică să socializeze. De parcă ar fi fost antisocială. Da’ de unde antisocială – nici vorbă! -, că pușlamaua se bagă în seamă cu necunoscuții, își face admiratori și în supermarket, și la semafor, și în parc, și la nunțile și botezurile pe la care a fost, că de plimbată, e plimbată, nu glumă. Apoi are gașca ei de copii de la bloc, în fiecare dimineață și după-amiază e cu ei la joacă, afară. Este drept că sunt mai mulți băieței, de-a început și-a mea să tragă la mașini ca ursul la miere. „Lasă, mamă, că și eu am mers la creșă, ba chiar de la un an, eram mai mică decât ea, și uite-mă că sunt vie! Nu mai zic că prin Franța, prin Suedia, îi duce și de la 3-4 luni!”, mi-a zis fiică-mea. Mi-a închis gura, ce să-i mai zic…
Dacă părinții au lacrimi în ochi, cum să aibă copilul zâmbetul pe buze?!
În ziua aia de luni, n-am mers și eu cu ei, ca să nu fie mare corul de bocitoare. I-am lăsat pe ei să jelească în duet, cu ceilalți părinți în backing vocal. S-a prins draga de ea că ceva nu miroase a bine de când a intrat în curtea creșei, că numai la taică-său în brațe se arunca, deși ea nu făcea din astea. Păi dacă le-o fi văzut fețele alea lungi…
Ce să mai, loc de întors n-a mai fost, au venit educatoarele, au venit îngrijitoarele și i-au luat pe pitaci. Au rămas părinții în curte să jelească în mod organizat, așa cum mi-am imaginat că va fi. Suspine afară, urlete și vaiete înăuntru. Patru ore acolo au înțepenit, în curte, cu urechile ciulite și cu privirea lipită de ferestre. Bine, o mămică mai… (nu știu mai cum să zic), s-a lipit și la propriu de fereastră cu fruntea, cu mîinile streașină, să vadă ea ce se întâmplă înăuntru, de-a trebuit personalul să iasă și s-o roage să se îndepărteze, să n-o mai vadă copiii, că îngreunează eforturile de a-i calma. Stau și mă gândesc acum dacă două săptămâni le-or fi suficiente și părinților să se adapteze.
Concluzia nr. 1: Atitudinea tristă a părinților și tonul plângăcios, deloc convingător pentru copil, cu care i se spune că „Va fi bine”, că „Mama te așteaptă aici”,”Vine mama și te ia acasă”, nu îl ajută. Eu cred că mai degrabă îi accentuează anxietatea de separare. Copilul ar trebui să vadă fețe zâmbitoare, vesele, care să-i transmită încredere. Este părerea mea.
Micul dejun parcă-i mai bun în comun
Primul ei mic dejun la creșă a fost ratat, pentru că deja mâncase, acasă. Și nici de prânz nu s-a ales mare lucru, pentru că nu se prea descurca să mânuiască lingurița, furculița. Și parcă să zic că nici nu prea vrea, de fapt. Că dacă acasă e boierie, dacă o hrănește maică-sa, îi dă în gură cu lingurița de zici că-i pui de rândunică… Singură mănâncă eventual din mână, și numai ce îi place ei mult: măr, piersică, biscuit, castravete sau câte un ciocănel de pui. Iar cu furculița în cel mai fericit caz ia o dată sau de două ori din paste, le duce la gură, le pipăie cu limba și apoi le proiectează pe jos, ce să facă și ea… Asta mi-a fost mie grija cea mare: că dacă nu o ajută nimeni și rămâne fata nemâncată?! Apucături de bunică disperată. Dar măcar sunt conștientă și recunosc.
Concluzia nr. 2: Victoria nu va mai primi acasă micul dejun, pentru că ne-am hotărât că e mai bine să o lăsăm să-l servească alături de colegii ei de grupă. Puterea exemplului, tendința de a imita ce fac ceilalți copii (care toți sunt mai mari decât ea) sunt mai folositoare decât să o știm noi că a plecat de acasă cu burtica plină.
Evrika! Mănâncă singură și ea!
Prima zi a trecut cum a trecut, că cică a avut treabă fata, a inspectat toate colțișoarele sălii, de zici că-i din neam de vătafi. Frântă a venit acasă, dar la timp pentru tradiționalul ei somn de prânz. Slavă Domnului, la programul ăsta scurt n-are ce să-i strice rutina!
Ehehe, de a doua zi au început să se schimbe lucruri. Și în rău, dar și în binișor. A mers fata frumos, de mână, s-a așezat liniștită pe scăunel să-i fie schimbată încălțămintea cu cea de interior, nu tu plâns, nu tu împotrivire, nimic, minunea de la Maglavit. Ta-daaaaaam! Până a apărut doamna îngrijitoare, pe care a recunoscut-o, și care pentru ea pesemne că reprezenta răul suprem. De cum a pus biata femeie mâna pe ea, s-a agățat de maică-sa strigând din toți plămânii (care toți, că are doi, ca toată lumea!): „Maaamaaaa! Maaaaaaaamaaaaa!” Asta a fost partea rea a zilei. Partea bună a fost că la prânz, chiar dacă mai mult s-a jucat cu lingura în supă și din mazăre mai degrabă a gustat decât a mâncat, realizarea este aceea că a făcut lucrurile astea singură și s-a descurcat cât de cât. Iar în ziua următoare mai bine decât în precedenta.
Concluzia nr. 3: Fraieri am fost noi (adică eu!) că ne-am văicărit și ne-am dat de ceasul morții că „Ce ne facem, că fata nu mănâncă singură mare lucru”, și că ne-am dorit și am sperat ca vreuna din creștinele alea de îngrijitoare să-i dea cu lingurița în gură, să nu care-cumva să rămână copilul nemâncat. Ce bine că a fost încurajată să mănânce singură, că uite ce a evoluat într-o singură săptămână, ce n-am reușit noi atâtea luni!
Prevenim, prevenim, că doar nu vrem să răcim!
De ce ne-am temut… deocamdată am scăpat. Deocamdată. Din a treia zi de creșă, din grupa de 15 copii au mai fost prezenți doar 6. Deloc surprinzător, pentru că toți știm și ne așteptăm la răceli. Norocul nostru s-a numit pediatrul fetei, care atunci când i-a dat avizul epidemiologic pentru intrarea în colectivitate ne-a recomandat două produse farmaceutice (nu le dau numele ca să nu credeți că fac reclamă, dar puteți întreba la farmacie de ele) care să susțină apărarea naturală a organismului: un spray nazal și unul pentru gât (acestea fiind porțile de intrare pentru virusuri). Dimineața, înainte de plecarea la creșă, fata primește puf-uri în gât și nas, produsul formează o peliculă protectoare, hidratantă, iar aceasta reduce răspândirea și proliferarea virusurilor. Până acum a fost protejată, răceala încă n-a atins-o și pe ea, ce-o mai fi mai târziu, vom vedea.
Concluzia nr. 4 Nu ne bazăm pe noroc („Lasă că e rezistentă, n-a răcit niciodată până acum, poate are noroc și nu ia” și nici nu ne punem nădejdea doar în sistemul imunitar, pe care chiar dacă facem ce putem ca să-l întărim, încercăm îmbolnăvirile să le și prevenim. Doamnei doctor îi mulțumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune, îți recomandăm să citești și:
- Vacanța la mare, în Grecia, când nepoata avea șase luni: „Am fost fix ca un convoi umanitar”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
