M-am dus la prima ședință cu părinții a copilului meu toată un zâmbet. Eram așa de entuziasmată și de pornită să mă implic, că m-a luat valul și am ajuns Președintele Comitetului de Părinți. Ce-mi puteam dori mai mult de la viață? Nu au trecut decât 3 zile și 7 ore și caut o hârtie pe care să scriu demisia.
Ajunsă acasă, soțul mi-a spus cât a putut el de frumos că aici se va ajunge: ”Femeie, ai luat-o razna!”. Atât mi-a trebuit. I-am ținut un discurs despre implicare în comunitate, despre responsabilitatea noastră de părinți, despre locul unde am ajunge dacă toți s-ar da la o parte, despre modul în care pot să contribui la schimbarea sistemului pe care îl tot blamăm, despre copiii noștri care merită ceva mai bun. Dacă aveam o scenă și un microfon, mă puneau ăștia și ministrul Educației, așa vervă aveam în seara aia! Și chiar credeam ce vorbesc.
Adevărul era că îmi doream să fiu acolo, în miezul deciziilor, pentru că știu că sunt o persoană combatantă, care vrea și poate să se implice. Am început chiar de la acea ședință. Doamna ne-a întrebat dacă vrem să organizăm niște activități și prin toată rumoarea ce se crease am auzit doar ”discutăm pe Whatsapp și hotărâm apoi”.
Deja îmi imaginam milioane de rânduri pe grupul care nici nu exista. Rândurile care, cel mai probabil, erau din categoria „discutăm discuții”. M-am ridicat în picioare și am decretat: ”Hotărâm acum!” Păi nu eram eu președintele ales? Și-am luat decizia până la finalul ședinței. Nu era una de viață și de moarte. Știți veșnicele discuții de la început de an școlar: hârtie igienică, imprimantă, săpun, televizor. Ca atunci când te muți în casă nouă și-ți trebuie una alta, dar n-ai avut noroc de părinți mai avuți să te ajute și trebuie să te cauți tu prin buzunare sau să faci credit să cumperi.
Președintele Comitetului de Părinți Nevorbiți
Doamne, ce mândră eram de mine! Cum știam eu să organizez, cum era vocea mea ascultată, cum deja mă implicam! Parcă pluteam pe stradă în drum spre casă și îmi imaginam ce lucruri mărețe o să facem noi împreună! Soțul meu a avut o tentativă de a mă trezi, când mi-a is că nu sunt chiar în toate mințile de m-am băgat în asta. Dar eram încă în faza de negare. Am ieșit repede, când pe la 10 (seara, ca să nu zic noaptea) m-a sunat un tătic. Voia doar să-mi pună o întrebare, nicidecum să mă deranjeze mult. Mi-a repetat acest lucru în decursul celor 40 de minute cât am vorbit. Optimistă cum sunt, am zis că e doar un incident. Suntem toți la început și nu știm cum funcționează lucrurile. Se pare că doar eu nu știam. Domnul tătic știa prea bine că poate suna oricând, oricât, că doamna președintă e la celălalt capăt să răspundă.
Nici nu m-am împăcat bine cu ideea telefoanelor, că în scurt timp au început mesajele de tip SMS: că e copilul bolnav- „Mai sunt și alții?”, că nu știe la ce oră se iese joia, că nu i-a pus copilului apă… și câte și mai câte. Practic, în cele 3 dimineți am fost un fel de centralizator al problemelor părințior.
Președintele Comitetului de Părinți Paraleli
Într-o zi, pe la prânz, începe să pâlpâie Whatsapp-ul. Era grupul paralel de părinți, cel în care nu este doamna. Un fel de stat paralel. Ei bine, ca-n orice stat paralel, era nevoie și de un președinte paralalel, care a pus la îndoială buna mea credință de președinte ales. Practic, s-a stârnit o revoltă legată de deciziile luate în clasă, la ședința cu părinții. Vai, ce chin, ce jale! Dacă nu am luat-o razna când am acceptat să fiu președinte al comitetului de părinți, sigur urma să o iau până la terminarea mandatului.
Discuția pe whatsapp a durat multe ore, cu contre, atacuri la persoană, soluții care mai de care mai inedite. Se scurgeau rândurile ca distribuția la finalul filmelor. La un moment dat, n-am mai putut să urmăresc. Oricât de președinte eram, i-am lăsat să se certe. Doar că la grupul paralelel au apărut și alte grupuri, mai mici, paralele la paralel, în care eram invitată să dezbatem cât de multă dreptate aveam. Probabil și cealaltă tabără avea același sistem.
Într-un final, lucrurile s-au liniștit. A doua zi, doamna învățătoare știa tot ce s-a discutat, pe toate grupurile paralele, cine ce a zis și cui. Acum am înțeles de ce toată lumea fugea de ”funcții” în comitetele de părinți. Am înțeles de ce se râde atât de mult de grupurile de Whatsapp de părinți. Pentru că tot ce se aude și se crede că este legendă urbană este adevărat. Uneori, viața chiar bate filmul. Întrebarea mea e: îmi depun mandatul sau mă amăgesc în continuare că pot să schimb ceva?
