Felicia Rușanu Amzărescu este mamă de gemeni prematuri, născuți la 28 de săptămâni. Din seria de povești de naștere pe care le primim pe adresa [email protected], vă prezentăm startul în viață al unor copilași născuți cu 840 de grame, respectiv 1100 de grame. Copiii au stat la Marie Curie două luni și jumătate, conectați la aparate, zbătându-se să se adapteze noii vieți.
„Pentru orice femeie, bucuria aducerii unui copil pe lume este incomensurabilă, cu atât mai mult cu cât vestea că nu va fi unul, ci doi prunci este de-a dreptul unică. Așa s-a întâmplat și în cazul meu, când, după suferința pierderii premature a unei perechi de gemeni, la doar 23 de săptămâni, Dumnezeu m-a binecuvântat, din nou, cu încă o pereche de gemeni: fetiță și băiețel. O bucurie imensă, „brodată” totuși de temeri, întrebări de tot felul și frica unui eventual eșec.
Fiecare zi, o nouă victorie!
Sarcina gemelară este o sarcină dificilă, cu mult mai multe riscuri decât cea unică. Tot timpul ești în alertă, numeroase analize, ecografii de tot felul, investigații ample, chiar și internări. Ca și gravidă, nu am „ratat” nimic din cele enumerate mai sus, însă bucuria că voi fi mamă mă făcea să trec peste orice: stări cumplite de vomă, contracții puternice, injecții peste injecții, perfuzii administrate chiar și acasă, cu perfuzorul legat de lustră. Fiecare zi care trecea însemna pentru noi o victorie, iar 32 de săptămâni gestaționale erau pentru noi, dar și pentru cadrele medicale, dezideratul. Pentru noi toți, însă nu și pentru puiuții care creșteau în pântecul meu. Așa că, la 28 de săptămâni și 5 zile, într-o zi frumoasă de octombrie, cu mult soare, ale cărui raze se scăldau în frunzele arămii ale pomilor, cei doi prunci ai mei au venit pe lume. O bucurie imensă pentru noi părinții, însă multă emoție, combinată cu frica de prematuritate. Agitația și temerile se oglindeau și în ochii celor două minunate doctorițe care i-au adus pe lume pe micuții noștri, dr. Irina Pacu și dr. Iulia Țârcomnicu, de la Spitalul Sf. Pantelimon –București, care pe parcursul sarcinii au fost alături de noi, ajutându-ne să trecem cu bine de fiecare moment greu al sarcinii.
Doi ochi de mărimea boabelor de mazăre
840 de grame fetița și 1.100 grame băiețelul, atât au cântărit la naștere copilașii. Nu le-am văzut fețele, însă am auzit scâncetul băiețelului. O voce cristalină, caldă, firavă a puiului de om care tocmai luase contact cu exteriorul. Vocea fetiței nu am avut șansa s-o aud, căci dintr-o dată am simțit o forfotă în jurul meu: „Mergeți urgent pe Terapie cu ei”. Această afirmație m-a readus cu picioarele pe pământ, spulberând într-o clipă bucuria ce se cuibărise în sufletul meu. Lacrimile îmi brăzdau încontinuu obrajii, iar cele două doamne doctor mă încurajau neîncetat. M-au cuprins tot felul de sentimente, trăiri, temeri… Ajunși la Terapie, medicul neonatolog Gheorghița Sardescu i-a preluat, făcându-le toate manevrele medicale necesare în astfel de cazuri. După 24 de ore a venit și momentul întâlnirii cu ei. Nu o să uit niciodată acest prim impact: aveau o pielea roz, transparentă, prin care puteai număra venele, ochii de culoarea smaraldului, însă de mărimea unui bob de mazăre. Cu o privire caldă și blândă, dr. Sardescu ne-a explicat care sunt riscurile prematurității, ce tratament le-a administrat și că ar fi bine pentru ei să fie transferați, deoarece Secția de Terapie era la aceea vreme în construcție. Incubatoarele existente erau ocupate cu alți bebeluși, unii născuți cu o greutate de 500 de grame.
Dumnezeu ne-a întins, din nou, mâna
După 48 de ore de stat în Spitalul Sf. Pantelimon am avut șansa să-i transferăm pe micuți la spitalul Marie Curie, fiind preluați de către medicii Cătălin Cârstoveanu și Alina Gaiduchevici. Am găsit acolo o secție ultra-modernă, cu aparatură de ultimă generație, cu medici inimoși, dedicați întru-totul meseriei lor. Fiecare copil avea boxa lui (mini-salon), cu mediul lui steril, unde nu poți intra decât echipat, pentru a nu-i pune pe micuți în pericol. Cele două luni și jumătate cât au stat copiii acolo le-am trăit la maxim, iar teama de a nu-i pierde mă seca de puteri. Apnee de prematuritate, rinopatie, sechele neurologice erau termeni medicali care îmi dădeau fiori reci pe șira spinării. Tocmai atunci am realizat că adevărata luptă a lor pentru supraviețuire începuse. Eram doi părinți speriați, timorați, care nu puteam să ne dezlipim nicio clipă de pruncii noștri. Ajungeam acasă la 4-5 dimineața, iar în câteva ore ne întorceam la spital. Sunetul de alertă al aparatelor mă însoțea pretutindeni, iar somnul însemna de fapt un piuit continuu… Mereu îi căutam cu privirea pe dr. Cârstoveanu și dr. Gaiduchevici pentru a mă asigura că totul este în regulă, iar prin vocea lor caldă și blândă reușeam să ne liniștim pentru moment. Ne comunicau despre riscuri după ce copilașii depășeau momentul: „32-33 de săptămâni, un prag critic, însă au trecut cu bine”, „risc de retinopatie… liniștiți-vă, sunt bine. Au vedere de lup!”, și tot așa.
Pulsul 40, primul șoc pentru noi!
Aflată în boxa băiețelului stăteam cu ochii lipiți de ecranul prin care puteai vedea ce se întâmplă în fiecare boxă, implicit cea a fetiței noastre. Dintr-o dată, aud alarma și văd că ceva se întâmplă cu micuța. Vedeam cum pulsul scade rapid, dar și pe dr. Cârstoveanu și asistentele cum alergau într-un suflet către copilă. Auzeam: „Vă rog repede adrenalină. Scade pulsul. Are pulsul 40”. După un sfert de oră de manevre, care mi-au părut un sfert de secol, în sfârșit fetița mea era salvată și intubată. Însă eu nu puteam să mă mai dezlipesc de holul secției și nici să-mi controlez tremurul care pusese stăpânire pe mine. Doar discuția cu dr. Cârstoveanu avea să mă mai linișească: „Nu i se mai poate întâmpla nimic. Este intubată. Sunt de gardă. Sunt aici. Liniștiți-vă”!.
Primul alăptat al băiețelului, un moment unic ca mamă
„Doamnă, astăzi puteți să vă strângeți la piept băiețelul”. Am auzit o voce în spatele meu. Mă întorc și o zăresc pe dr. Gaiduchevici, care, cu zâmbetul pe buze, îmi spune să încerc să-l alăptez. Serios? Pot să-l scot din incubator? Da, dar tot conectat la aparate”. Țopăiam de fericire. „Și pe fetiță? Pe ea zilele viitoare, îmi răspunde doctorul”. Ei erau alimentați prin gavaj, însă încet-încet mi-am dat seama că ne pregăteam de adaptarea lor către mediul extern. Momentul când i-am strâns în brațe a fost unic, nu mă puteam dezlipi de el. Mi se părea totul ireal, nu-mi venea să cred că în sfârșit îi țin la piept. Cum ireal a fost și momentul plecării acasă. S-a întâmplat în perioada sărbătorilor de iarnă. Eram fericiți că am ieșit victorioși din această bătălie pentru supraviețuire, că suntem toți patru acasă.
Acum sunt mari, merg la grădiniță. Sunt la stadiul de explorare a lumii în care trăim. Luna viitoare, împlinesc 4 anișori! 4 ani de iubire necondiționată, 4 ani în care am simțit cu adevărat semnificația cuvântului mamă. La mulți ani, puiuții noștri! Din nou, mulțumim medicilor care ne-au ajutat să învingem prematuritatea!
Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povestește-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică, Poveşti de naştere. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulțumim!