A fost odată o fată, era mică, să fi fost cât un bob de fasole.
Locuia într-un sac călduros, moale, lichid, zgomotos. Într-o zi, auzea o voce cântând, în altă zi o voce strigând. Auzea muzică ba hip hop, ba pop, ba rock, balcanică și chiar clasică cu puțin noroc. Auzea voci de copii, auzea voci de mame, de tați, de bunici. Era așa curioasă să îi cunoască.
În orice moment al zilei, auzea vocea unei fetițe, nu știa cine e, dar fetița îi tot stătea cu picioarele în cap și tare ar fi vrut să îi zică să nu mai facă asta. Nu știa însă cum să iasă de acolo, era așa de bine, ar mai fi stat. De fiecare dată când se gândea la asta, era atentă la bătăile inimii, era o inimă mare care bătea alături de inima ei mică și mai era și o inimă mijlocie și se gândea că poate fetița face ceva ce îi place mult și erau atât de aproape una de alta. Și atunci se făcea ghemotoc și stătea și asculta.
Și când nu asculta, făcea tumbe, se dădea peste cap, își băga picioarele în gură, mâinile în nas. Când se trezea dimineața, se întindea cu ambele mâini și picioare cât era sacul de mare, când îi era foame, se hrănea cu pepene, cu căpșuni, cu înghețată, cu brânză, roșii, ceapă verde. Când auzea de porumb fiert, îi ploua tot lichidul din jur în gură. Când voia să adoarmă, se lăsa legănată, acoperită de perne, se lăsa pe o parte și visa la viața care va să vină.
Știați că bătăile inimii sunt, de fapt, vorbe?
Într-o zi, simți bătăile inimii vecine, mult mai puternice și mult mai rapide. Ai fi crezut că erau palpitații. Simți inima pe care o auzea bătând, purtată de grijă, de neliniște, de neîncredere. Uneori, auzea și vocea inimii, mai apăsat, mai mult, mai des, alteori mai calm, mai puțin, mai încet. Auzea multe voci, de doctori, de asistente, simți o împunsătură, ceva o împingea într-un colț, ba chiar o lumină puternică o cam deranja de la siestă.
Se gândea că dacă tot așa va fi deranjată și când va părăsi sacul, mai bine să rămână acolo pe veșnicie. Sau dacă va fi nevoită să iasă, să nu vorbească cu nimeni, să rămână în lumea ei, să nu bage pe nimeni în seamă. Să o lase toți în pace.
Au mai trecut câteva zile, ba auzea vocea mamei, ba vocea tatălui, vorbeau împreună, poate mai mult ea decât el. Într-o zi de vineri sau poate o fi fost joi sau miercuri sau nu se știe, a fost plimbată mai mult decât de obicei. S-a plimbat, apoi a așteptat. Încerca să descifreze inima, să afle un indiciu. Ce se întâmplă, ce e haosul acesta. Și se cuibări pe dreapta și ascultă din nou.
Inima era îngrijorată, dar liniștită. Era speriată, dar încrezătoare. Și tot așa, încă o săptămână, două, trei, chiar patru. Din ziua aceea, inima vecină tot aduna încredere și aduna și aduna și simțea că va fi bine. Dar bobul cel mic era încă nedumerit. Să iasă din sacul ei să o calmeze, să o ia în brațe, să îi spună că o să fie bine. Ce să facă? Sau să nu o intereseze, să își bage picioarele, în sac, în gură, în orice.
S-a mai gândit, s-a mai scărpinat puțin, a mai strănutat de 10 ori, s-a mai dat peste cap de cinci și, în ziua când a auzit muzică de petrecere, era petrecerea ei unde niște oameni își dădeau cu părerea despre cum o s-o cheme, atunci s-a hotărât. O să vină să îi cunoască pe oamenii aceștia care pariază pe numele ei și mai vor să și câștige o sticlă de Prosecco. Și poate o să se joace cu ei, o să facă pipi pe ei, dar o să și plângă, într-o zi mai tare, în alta mai domol. Sau poate o să și țipe, să le arate că au cam supărat-o cu toată nebunia și alergătura. Și după ce o să țipe, o să stea să doarmă numai pe burta mamei ei, lângă inima care a avut încredere în ea.
Știați că vorbele mamei sunt toate emoții?
Acesta era planul și bobul ochios nu s-a lăsat mai prejos. După ce a împlinit 42 de săptămâni, s-a hotărât să schimbe domiciliul. A început să dea niște semne, să lovească puțin, apoi mai tare, era liniște în sacul ei, era liniște în casă, era noapte de-a binelea. Căuta drumul de ieșire, nu știa exact pe unde să o ia, Inima mamei îi vorbea, tare mult i-ar fi plăcut să descopere singură ieșirea, să se descurce ea, să facă, să se zbată, cu forțele și picioarele proprii, dar a realizat că oamenii vor să o ia în brațe, să o ajute ei, să o țină, să o spele.
Of, au spălat-o de toată căldură și de toată amintirea sacului. O să le arate ea că boabele de fasole gigant, cam de vreo patru kilograme și jumătate, știu cum e de fapt cu viața de după sac. Și i-a arătat întâi mamei, apoi tatălui, apoi mătușii, cu țipete, cu urlete, cu supărare, mai multe săptămâni la rând. Până când într-o seară, în timp ce observa de pe balcon cerul diferit, mama s-a uitat în ochii ei și i-a zis cam așa ceva: ”Dragă și scumpă Milla, iubita mea, te-am așteptat cu mare drag. Cu iubire te-am așteptat, cu încredere. Mi-a fost teamă că n-ai să vii, că ai să vii altfel, dar te iubesc foarte mult. Mă bucur că ești în viața mea.” Cam așa i-au auzit urechile. Poate nu a fost chiar așa, dar ceva de genul acesta sigur a fost.
Și parcă Milla n-a mai țipat chiar așa. Sau poate doar mamei i se părea. Dar așa se întâmplă mereu când devine mai uşoară inima.
Şi totuși, mama se gândea. Oare ce-o fi înțeles Milla draga de ea? Nu știa că bobul cel mic va aștepta peste un an, doi, trei, cinci, la un moment dat, să i se spună mai pe larg povestea despre risc de sindrom și despre inimi speriate, dar încrezătoare. În plus, fata cea dragă şi senină care avea să devină, deținea ceva, care se chema un secret. Ea își cunoscuse şi mama, şi tatăl şi bunicii şi venea de undeva, nu se știe de unde, să le fie lor alături pentru toată viaţa. I s-a părut că au nevoie de niște fălcuțe proeminente şi de niște ochi verzi și mari, în toată jungla lor în care exista deja un rege (a se citi regină), dar care nu avea pe cine să domine așa îndârjit şi iubitor.
Şi-am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aceasta adevarată, aşa. Sau așa şi așa.
Nu uita să ne dai un like pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!