Aceasta este povestea unei mame singure, separată de partenerul ei înainte ca fetița lor să împlinească un an. Tatălui i-a fost greu să se adapteze la noul statut și a ales să plece, iar mama încearcă încă să găseasc un răspuns la întrebarea: „De ce nu a avut răbdare?”. Redăm povestea integral, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Am decis să vă scriu și eu mica mare poveste de iubire, din care a rezultat o fetiță superbă, care are acum 1 an. După o relație de șapte luni, am realizat într-o zi că aș putea fi însărcinată. Mi-am făcut două teste, ambele pozitive. Nu știam cum să-i spun tăticului, deși noi vorbeam deja de un copil, însă pentru viitor, nu ne imaginam că va veni atât de repede.
Problemele de sănătate m-au ținut la pat
A urmat o perioadă frumoasă, umbrită însă de faptul că prietenul începuse să vorbească din nou cu fosta lui iubită. În săptămâna șapte de sarcină mi s-a desprins placenta și a trebuit să stau la pat câteva săptămâni, iar apoi să fiu atentă și să nu fac efort. Doar trimestrul al doilea de sarcină a fost ușor, pentru că în ultimul trimestru a trebuit să stau din nou în pat. Aveam simptome de preeclampsie, tensiune mare, stări de greață și nu puteam mânca, deși îmi era foame. Pe lângă toate acestea, probleme cu insomnia.
Și prietenul meu treceea printr-o perioadă proastă la muncă, avea mult de lucru, intrase în depresie și ne certam mult. Mi-a zis la un moment dat că ar fi vrut atunci să mă ceară în căsătorie, dar s-a răzgândit din cauza certurilor dintre noi.
Trei tentative de a pleca de acasă
Fetița s-a născut la termen, prin cezariană, și totul a fost bine cu ea. Ajunse acasă, tatăl a intrat în depresie. Mi-a spus ulterior că atunci a realizat că viața lui avea să se schimbe pentru totdeauna. Recuperarea mea a fost ușoară, însă sarcina mi-a adus niște probleme de sănătate și a trebuit să am mai multă grijă de mine în acea perioadă. La nici o lună de la naștere, partenerul meu ar fi vrut să începem să ieșim din nou, să mergem peste tot, însă l-am rugat să mai aibă puțină răbdare.
La o lună și jumătate după naștere, din cauza discuțiilor în contradictoriu din ce în ce mai dese, și-a făcut bagajul pentru prima dată. Nu a plecat însă. La trei luni după, avusese deja trei tentative de a pleca. În septembrie, imediat după botezul fetiței, a decis să ia o pauză, deși abia ne mutasem într-un apartament mai mare, cu trei camere, pentru ca el să poată munci de acasă.
Deși mă bucur de momentele cu fetița mea, uneori mă apasă tristețea
În luna noiembrie, când fetița nu avea încă nici șapte luni, a plecat definitiv de lângă noi. Părinții mei au venit să stea cu mine pentru câteva zile, iar după două luni grele pentru mine, m-am mutat cu fetița în fostul meu apartament, care timp de opt ani îmi oferise liniște și protecție.
Acum, încă mă lupt cu temerile de mamă singură, cu visele spulberate, cu iluzia familiei pe care mi-o oferise partenerul. El vine să o viziteze din când în când, iar atunci nu mă întreabă de ea, ci se plânge cât îi e de greu, cât de prost doarme și ce probleme de sănătate are. Plus multe altele. În sarcină și după naștere îmi spusese că îl abuzez emoțional. Google îi este prieten pentru orice, iar de psiholog sau de terapie de cuplu nici nu a vrut să audă.
Azi, fetița mea are tăierea motului. Mă bucur mereu de momentele speciale cu ea, dar mă mai apasă tristețea și întrebările la care nu o să am răspuns vreodată. Oare de ce nu a avut răbdare? Le mulțumesc părinților, care îmi sunt alături, și mă bucur de prezența fetiței mele, minunate care mă învață zilnic să râd, și de cea a cățelului meu”.
Dacă te-a impresionat povestea unei mame singure, îți recomandăm să citești și:
- Mamă singură? Copilul tău va fi bine!
- Confesiunea unei mame singure. „Îi trimit tatălui fetei fotografii, dar atât. Când va crește, va decide dacă vrea să îl cunoască”
- Copil adoptat de o mamă singură. „Pentru mine a fost atât de simplu să adopt, de parcă destinul s-a grăbit să ne aducă împreună”
- „Sunt un tată care a trecut prin depresia postnatală. Da, ea ne lovește și pe noi, bărbații!”
