Pentru mine, multă vreme, mama și tata au format un tot. Imposibil de divizat. Imposibil de stabilit clar, fără dubiu, ce mă atrage mai mult la unul și mai puțin la celălalt. Doi oameni buni și calzi, extrem de muncitori și cu o credință care poate îndeplini celebrul îndemn bisericesc: cu credința, poți muta munții din loc. Tenacitatea mamei se împletește atât de firesc cu optimismul tatălui meu, cu bucuria pe care o simte la cea mai mica izbândă. Sălășluiește în ei un soi de încredere și de forță de a lupta cu viața, că multă vreme i-am considerat aidoma eroilor din desene animate care reușeau cumva, prin metode supranaturale, să iasă victorioși din orice confruntare.
Pentru mine, mama și tata nu se vor putea nicicum împărți în două părți. Ei sunt o singură inimă, o singură voce în sufletul și mintea mea. Poate de-aceea, copil fiind, eram atât de contrariată când auzeam inevitabila întrebare: ”Pe cine iubești cel mai mult, pe mama sau pe tata?” Starea de revoltă o simt și acum. Dacă aș putea, aș interzice prin lege întrebarea asta. Pentru că o mamă și un tată nu trebuie despărțiți nicicum în mintea copilului. Credeți-mă, nici măcar atunci când cei doi nu se mai înțeleg și o despărțire fizică chiar poate face mai bine atât lor, cât și copiilor.
Pe cine iubești mai mult? Copiii simt certurile dintre adulți, angoasa, disperarea, lipsa de înțelegere dintre cei doi
Știu. Egalitate nu există în aproape nimic pe pământul ăsta. Unul dintre părinți poate e mai blând, altul mai riguros. Unul mai grăbit și mai țipător, altul mai atent și mai răbdător. Unul mai jucăuș, altul mai axat pe lucrurile practice. Unul mai autoritar, altul mai visător. Unul mai implicat, altul mai pasiv și mai nepăsător. Oricum ar fi, pentru un copil prăpastia nu trebuie căscată și mai mult prin accentuarea diferențelor dintre părinți.
Un copil trebuie să-și iubească părinții. Cu toate calitățile și defectele lor. E adevărat, el simte poate mai mult decât înțelege. Cel puțin, la vârstele mici. Simte certurile dintre adulți, angoasa, disperarea, lipsa de înțelegere dintre cei doi. Chiar și așa, chiar și acele simțăminte dureroase care s-ar cuibări în sufletul lui nu sunt nici pe departe atât de însângerate cum sunt trăirile unui copil care simte că și-a pierdut un părinte, din cauza divorțului, să spunem.
În dezvoltarea armonioasă a unui copil contează enorm gândul că mama și tata sunt alături de el mereu, chiar și în situațiile mai dificile, când cei doi părinți sunt despărțiți. O să-mi spuneți poate că implicarea este disproporționată, ca unul își dă tot sufletul, iar celălalt, atât de puțin. Nu contează. Pentru un copil, e important și acel pic de implicare. Avem datoria să ne ținem copiii alături, să-i facem să se simtă iubiți și să-i învățăm, prin exemple, prin comportament frumos și sănătos, că ”pe cine iubești cel mai mult, pe mama sau pe tata?” este o întrebare ce trebuie să capete mereu același răspuns sincer: ”pe amândoi, în egală măsură”.
Pe cine iubești mai mult? Sarcinile și timpul petrecut cu copiii se împart
Copiii au preferințe. Și e bine. Au dreptul să aleagă, să își spună părerea. Să fie combativi și să stăpânească meșteșugul argumentării. Pentru că toate acestea să se înfăptuiască, trebuie ca ei înșiși să aibă siguranța binelui și a confortului emoțional, al încrederii ce vine numai prin învățămintele si exemplele bune căpătate de la părinți.
Ca în orice familie, sarcinile se împart. Cumva, și timpul petrecut cu copiii. Și noi am ajuns să-l delimitam atât de mult și de des, că deja copiii știu, de exemplu, că cel mai adesea cu tata merg în parc, cu el se joacă mai mult, în timp ce eu lucrez cu ei tot felul de fișe, fac tot felul de activități ce poate nu sunt atât de distractive, precum joaca de-a căluții ori diafilmele pe care tata le pune copiilor seara. Tata zâmbește mai des. Mama este mai serioasă. Tata le mai vâră din când în când, spre bucuria copiilor, o lingură de ciorbă în gură, alimentându-le lenea, în timp ce mama rămâne ferm pe poziție, în speranța că cei mici își vor căpăta cât mai repede independența, cel puțin în activitățile zilnice pe care trebuie să le facă.
Într-o familie nu trebuie neapărat să ne ferim de divergențe. Ele apar inevitabil. Ci trebuie, mai degrabă, să învățăm cum să le transformăm în lucruri din care pot ieși cele mai bune idei, cele mai bune soluții. Până la urmă și acest lucru care pare la prima vedere atât de nociv poate fi o cale de a învăța că nu trebuie să căutăm perfecțiunea, ci acele lucruri care ne ajuta să funcționăm cum trebuie. Că nu trebuie să ne ferim de negativ, pentru că altfel nici pozitivul nu ar mai avea același înțeles. Că nu trebuie să alegem mereu lucrurile ușor de făcut în viață, căci greul are și el rolul lor întăritor, ce dezvoltă capacități de care nu credeai că ești capabil. Că nu trebuie să punem copilul niciodată să aleagă pe care dintre părinți îi iubește mai mult…
