Astăzi mi-am schimbat culoarea părului pentru a întâmpina vara fresh! Aveam nevoie de o schimbare. Ce ironie. Voiam o schimbare, când eu înot într-o mare de schimbări. În cele 7 luni de la naștere, mi-am dat seama că cea mai mare greșeală pe care o pot face este să am impresia că dinamica zilelor mele poate fi cât de cât la fel ca înainte. Ador să vorbesc despre acest subiect pentru că, în ciuda faptului că internetul este plin de femei care te anunță cu blândă certitudine că nu, nu poți fi mama unui proaspăt copilaș și, totodată, să ai și casa în perfectă ordine, cu toate făcute la zi, să mergi și la sală, să ții și dietă, să mergi și la serviciu și să mai ai și timp să îi oferi atenția cuvenită soțului tău, eu, ca și alte femei, desigur, am zis Lasă, că la mine va fi altfel! Eu pot! Le voi lua pe rând pe fiecare dintre cele menționate, căci mă distrez teribil pe seama mea, atunci când îmi dau seama cât de delusional am fost. Și, dacă e să fiu onestă, încă sunt!
Am născut în septembrie, așa că mi-am dat răgaz până în ianuarie, când am avut impresia că sunt gata să îmi reintru în ritm. Am încercat să creez o hartă a săptămânilor mele, în așa fel încât să împac și capra și varza, și tot restul aprozarului. Astfel, m-am gândit că marți și joi vor fi zile de mers la serviciu, luni, miercuri și vineri zile de mers la sală, sâmbăta zi de curățenie și duminica zi liberă. Toate acestea în paralel cu un copil mic și un soț plecat din țară pentru aproximativ o lună. Părea simplu, avea să vină mereu un bunic să aibă grijă de el, iar eu aveam să le fac pe toate.
O epuizare inutilă
Am pus planul în aplicare și m-am găsit într-un vortex, un „du-te, vino” de bunici, o presiune permanentă că trebuie să mă întorc repede acasă, frustrarea că nu sunt lângă puiul meu și oboseala fizică a nopților pe jumătate nedormite. Astfel încât, după o lună în acest ritm, când cortizolul a atins cote înalte, am început să fac febră și să simt că mă doare tot corpul. A trebuit să stau în pat vreo trei zile, timp în care bebelușul a rămas la bunici. A fost un mic burnout matern, o epuizare inutilă și o presiune fantastică, toate urmate și de stări anxioase și plânsete pe care, cred sincer, că le-aș fi putut evita dacă nu insistam să le fac eu pe toate. Cineva mi-a pus o întrebare foarte bună, la care nici măcar n-am încercat să răspund: Ai zero presiune din exterior! De ce îți faci asta singură?
E frustrant să te uiți în oglindă și să nu te recunoști
Atunci nu am răspuns, însă am știut și știu și acum care este explicația. Să te uiți în oglindă și să nu recunoști corpul pe care îl vezi e frustrant și speri că vei putea schimba asta cât mai repede, pentru a fi ca înainte. Atunci când nu mai mergi la serviciu, pierzi cumva sentimentul că întreprinzi ceva. Atunci când toată casa este în dezordine și că oglinda despre care vorbeam mai devreme nu este ștearsă, simți că ești copleșită și că nu poți ține pasul. Atunci când nu ai o oră fixă pentru a te culca, pentru a te trezi și atunci când te apuci ceva și nu poți duce la capăt acea sarcină de lucru, pentru că intervin altele, simți că nu ești capabilă să le faci. Nu știu nici măcar de ce am ales să scriu la persoana a doua, și nu la persoana I, toate acestea. Nu e ca și cum nu am fost conștientă tot timpul că am dat viață și că această nouă persoană în miniatură depinde în totalitate de mine, însă atunci când ești obișnuit să te descurci, te amăgești că și acum va fi la fel.
Așa că am încetinit ritmul. Mersul la sală a devenit pilates pe covor atunci când bebelușul se joacă pe covorașul său, orele de muncă au fost reduse urmând să dispară de tot pentru o perioadă, ordinea din casă a devenit ceva ce este clar amânat dacă mă simt obosită sau dacă am de făcut ceva pentru copil. Dar toate acestea se învață. Am convingerea că la următorul copil voi ști mai bine ce am de făcut. Și țin să atrag atenția asupra unui lucru: pot să îți spună cei din jur de o mie de ori că ai nevoie să încetinești ritmul. Până nu pricepi tu asta, până când universul tău interior nu se aliniază acestei înțelegeri, nu te poate convinge nimeni. Cel puțin pentru mine, așa a fost.
Relaxarea ta devine relaxarea copilului
Este perfect în regulă să alegi ceea ce funcționează pentru tine! Atât timp cât rămâi în echilibru, este perfect. Deoarece copilul tău nu depinde doar fizic de tine, nu are nevoie doar să îl speli, să îl hrănești și să îl culci, ci este într-o simbioză emoțională cu tine. Tot ceea ce simți tu, simte și el, așadar, este de dorit să te asiguri că perpetuezi o stare de calm, de liniște, pentru că toate aceste stări transmise la începutul vieții reverberează și dau tonul. Echilibrul tău devine echilibrul lui. Relaxarea ta devine relaxarea lui. Iubirea ta devine iubirea lui.
Sunt Alexandra Damian, mama unui băiețel zglobiu născut în septembrie 2025. Nu știu să trăiesc altfel decât povestind. Dacă citesc un volum, îl povestesc pentru a afla și alții ceea ce am aflat eu. La serviciu, povestesc despre timpuri verbale și cuvinte noi, pentru ca elevii mei să iubească și ei limba engleză așa cum am iubit-o eu, iar în calitate de ghost writer au povestit și alții prin vocea mea.
În rest, povestesc pentru că ador să împărtășesc cu cei din jurul meu tot ceea ce îmi trece prin cap și ceea ce învăț. Viața de soție și mamă reprezintă cea mai nouă și mai productivă sursă de povești, și cu fiecare zi care trece descopăr un nou subiect care mă intrigă și mă provoacă să îl explorez.
