O înregistrare video făcută pe o stradă din Constanța, cu o femeie care își bruschează fetița de 8 ani, aduce iar în discuție o realitate dură a societății noastre: mulți copii din România sunt încă disciplinați cu violență, atât verbală, cât și fizică. Femeia o trage pe fată de păr, o împinge și țipă la ea în mijlocul străzii. În primă fază, nu am putut urmări tot clipul, pentru că mi-a apăsat niște butoane care m-au dus înapoi în copilărie. Mi-am adunat, însă, puterile, și am făcut-o mai târziu. Am citit și comentariile din social media, iar acela a fost al doilea șoc cu care m-am confruntat. Mii de oameni aprobă gestul mamei, convinși că bătaia e singura modalitate de a aduce copiii pe drumul cel bun. Singurul tras la răspundere în mediul online în toată această poveste e omul care a filmat. „De ce s-a băgat? Nu era treaba lui!”
Situația din clip redă doar câteva minute din viața unei mame și a fiicei ei, preadolescente. Nu știu nimic despre ele. Știu doar că fata este trasă de păr, împinsă, bruscată și, atunci, când cei care filmează atenționează femeia că vor suna la Protecția Copilului, mama îi spune copilei să rămână acolo, s-o crească ei. Femeia spune că nu mai poate. Că e mamă singură de peste cinci ani și că a ajuns la capătul puterilor. E vorba, în mod cert, de o femeie în suferință. Nu știu ce i-a declanșat criza de furie. Nu știu dacă are ajutor pentru creșterea copilului. Nu știu cu ce demoni interiori se luptă. O aud cum țipă și îi reproșează fetei că a numit-o ”handicapată”. Ceea ce știu însă, cu certitudine, e că violența asupra unui copil nu poate avea niciun fel de justificare.
Sunt mamă și știu cât este de greu. Știu cum este să fii la capătul puterilor și să nu vrei decât să dormi și să te trezești când toate lucrurile din viața ta vor fi fost rezolvate. Știu cum e să jonglezi între problemele din cuplu, job (sau joburi), facturi, familia extinsă, copii bolnavi și câte și mai câte se întâmplă în viața unui om. Toți simțim la un moment dat că suntem depășiți. Asta este viața, fie că vrem, fie că nu. Dar copiii nu au nicio vină.
România, țara unde ”bătaia e ruptă din Rai”
De fiecare dată când văd un copil în dificultate mi se strânge sufletul și simt un rău fizic. Nu pot să înțeleg ce mecanisme se declanșează în mintea și sufletul unui adult care crede că bătaia este sinonimă cu disciplina. Uitându-mă la comentariile de la acest video, îmi dau seama că avem niște răni adânc înrădăcinate în consțiința colectivă. Răni care îi fac pe unii, ajunși părinți ori bunici acum, să creadă că un copil devine adult de nădejde doar dacă este altoit. Și care sunt convinși că ei înșiși au reușit în viață pentru că au fost plesniți la timpul potrivit.
Pentru mulți, două palme, o smucitură sau trasul de păr nu înseamnă violență, ci corecție. Argumentul este aproape mereu același: „Și eu am fost bătut și am ajuns bine.” Ca și cum faptul că ai supraviețuit unei copilării în care ai fost lovit ar demonstra că bătaia este benefică, nu că ai fost nevoit să te adaptezi unei suferințe. Și mai sunt cei care spun ”nu sunt de acord cu bătaia, dar…” Nu ar trebui să existe niciun ”dar”, pentru că nu există nicio justificare pentru violență.
Nu vorbim despre câteva voci izolate. Sunt mii de oameni care au găsit circumstanțe atenuante pentru adult și explicații pentru violență. În mintea multora, copilul este cel care „a provocat”, mama este victima împinsă la limită, iar cel care a filmat și a intervenit este adevăratul vinovat, pentru că „s-a băgat unde nu-i fierbe oala”.
Am observat că se repetă ideea că dacă nu îți lovești copilul, acesta va ajunge inevitabil lipsit de respect, delincvent, consumator de droguri sau un adult fără limite. E ca și cum între violență și haos nu ar exista nicio altă variantă. Ce s-a întâmplat cu fermitatea, consecvența, regulile și relația construită cu răbdare?
- CITEȘTE ȘI: Bătaia NU e ruptă din rai
Ce simte un copil umilit de propriul părinte
În același timp, aproape nimeni nu pare să se întrebe ce se întâmplă cu un copil care învață că omul care ar trebui să îi ofere siguranță este și cel de care trebuie să se teamă. Ce rămâne în sufletul unui copil care este umilit pe stradă, în fața unor necunoscuți? Ce învață despre iubire, despre încredere și despre propria valoare? Da, copiii pot avea comportamente dificile. Pot răspunde urât, pot provoca, pot împinge limitele până acolo unde simți că nu mai ai niciun strop de răbdare. Asta nu este o noutate. Copiii nu vin pe lume cu autocontrol, cu empatie și cu abilitatea de a-și regla emoțiile. Tocmai de aceea au nevoie de adulți care să îi învețe toate aceste lucruri, nu prin frică, ci prin exemplu.
În multe comentarii apare ideea că părintele are dreptul să facă orice cu propriul copil pentru că „îl crește”, „îl întreține” sau „își sacrifică viața pentru el”. Totuși, ar trebui să pornim de la premisa că un copil nu este proprietatea nimănui. Faptul că îl hrănești, îl îmbraci și îl crești nu îți oferă dreptul de a-l lovi. Așa cum nici epuizarea, lipsa banilor, statutul de părinte singur sau disperarea nu transformă violența într-un gest educativ.
- CITEȘTE ȘI: Mama nu e vinovată că a fost părinte în timpurile în care doar bătaia scotea oameni buni
Nu este o rușine să ceri ajutor
Poate că femeia din acel film chiar este la capătul puterilor. Poate că nu are sprijin. Poate că și ea a crescut în bătaie și nu cunoaște alt model. Toate acestea pot explica un comportament, dar nu îl fac acceptabil. Există o diferență uriașă între a încerca să înțelegi de ce un adult ajunge să lovească și a spune că a făcut bine.
Femeia chiar recunoaște că nu mai poate, dar spune că nu are nevoie de psiholog. Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre faptul că nu este nimic în neregulă în a cere ajutor specializat atunci când simțim că nu mai putem. Poate toți cei din jur ar trebui să nu mai închidă ochii când văd o mamă epuizată și să încerce să o ajute. Nici nu cred că e nevoie să facem prea mult. Uneori, poate are nevoie de o vorbă bună, de un compliment, de o câteva minute de plimbare.
La fel de grav ca faptul că există părinți care își lovesc copiii este și faptul că atât de mulți adulți aplaudă această violență. Atâta timp cât acest abuz este ambalat în cuvinte precum „educație”, „disciplină” sau „așa am crescut și noi”, vom continua să producem generații care confundă frica cu respectul și supunerea cu iubirea. Copiii au nevoie de limite. Au nevoie de reguli. Au nevoie de consecințe atunci când greșesc. Dar nu au nevoie să fie loviți pentru a deveni oameni buni. Dacă bătaia ar fi fost o metodă eficientă de educație, am fi trăit astăzi într-o societate aproape perfectă. Vi se pare că e așa? De prea multe generații, părinții își cresc copiii cu bătaie, iar realitatea demonstrează că nu facem altceva decât să perpetuăm aceeași cultură a violenței, pe care apoi ne mirăm că o găsim în societate.
