Mi-am făcut o grămadă de griji, și cam toate aiurea, pentru nepoata mea Victoria. Aveam și eu niște așteptări… Bine că am avut și speranța că lucrurile se vor mai schimba în timp. Așa a și fost. Unele schimbări au fost așa cum mi le-am dorit, altele au fost surprinzătoare. Și nu a insistat nimeni ca ele să se întâmple, s-au petrecut pur și simplu. S-au întâmplat când a vrut ea. Sau când a fost pregătită pentru ele.
După ce a împlinit un an, asta fiind anul trecut, mi-am dorit foarte, foarte mult, să dezvolte o… relație, să-i zic, cu fructele și legumele crude. Mintea mea își dorea să-i placă toate. Dar mintea mea era absurdă și nu lua în considerare faptul că nu poți pretinde nimănui, copil sau adult, să-i placă toate fructele și toate legumele, pentru că orice om are dreptul la preferințe. Unele lucruri să-i placă și altele să-i displacă. Ce mă făcea să fiu atât de… fiartă pe fructe și legume crude era groaza că ar putea să fie unul dintre copiii care nici nu vor să audă de ele, darămite să mai și pună gura pe ele. Că avem câțiva în cercul de prieteni… Am gândit eu că dacă îi faci cunoștință cu ele și i le oferi în mod constant, forțând un pic lucrurile, se va obișnui și va ajunge chiar să-i placă atât de mult încât să ajungă să le ceară singură. Mi-am spus că dacă nu îi formăm acum, cât e mică, obiceiuri alimentare sănătoase, pierdem „trenul” și dus o să fie.
- CITEȘTE ȘI: Care sunt fructele preferate de copii?
Pepenele și gălbenușul au promovat în Liga întâi
Vara trecută făcusem aproape o obsesie din a insista să o conving să mănânce pepene. N-a fost chip. N-am reușit nici eu, nici maică-sa. Anul ăsta, ce credeți? Ea a cerut pepene! Uite-așa, dintr-o dată, deși noi credeam că nici numele nu i-l știe. Și a mâncat fata cu o poftă teribilă, de parcă asta și-a dorit dintotdeauna dar nu a primit. Ce să mai zic?… Cât despre fructe în general, acum mananca si cirese, si pere, si piersici, si caise, si afine. Capsunile si zmeura mai au de asteptat, sper eu că numai un an.
Altă problemă a fost oul. Bine, nu tot oul, numai gălbenușul. N-a vrut și pace să mănânce gălbenușul, îl simțea și dacă i-l introduceam cât se poate de discret într-un preparat. Până într-o zi, în care i-a fost pusă în față, ca de obicei, farfuria în care, printre altele, era și un ou ochi în apă, cu gălbenușul moale. În cel mai natural mod, de parcă făcuse lucrul acesta de zeci de ori, a luat pâine, și-a rupt o bucățică, a înmuiat-o în gălbenuș și l-a mâncat. Și cu asta s-a rezolvat.
Răsturnare de situație: băiețoasa a devenit fată!
O altă schimbare majoră a fost cea legată de îmbrăcăminte. Până în urmă cu câteva săptămâni, dacă aveai nervi să suporți un recital de plâns și văicăreli vecine cu un tantrum, trebuia doar să încerci să o îmbraci cu o rochiță sau fustiță. Biata educatoare și îngrijitoarele de la creșă, numai ele știu ce-au pătimit anul acesta în martie, de ziua ei, când au schimbat-o în ținuta festivă, pentru momentul „tortului”. Care în paranteză fie spus, nu era un tort în adevăratul sens al cuvântului, ci o construcție în formă de tort, din cutiuțe în care se aflau daruri pentru colegii ei de grupă. Și deși costumul era inspirat din personajul ei preferat, Minnie, a fost o dramă să reziste în el câteva minute, cât să fie fotografiată. A plâns și s-a tăvălit pe jos trăgând de fustița roșie cu buline și protestând cu toate puterile ei.
Cu câteva zile înainte de 1 Iunie, am întrebat-o, într-o doară, ce vrea să-i cumpăr. Mi-a spus că rochiță. M-am uitat uluită ba la ea, ba la maică-sa. Care, și ea, era la fel de surprinsă ca mine. Am crezut că nu știe ce spune, că nu știe ce cere, și-am zis să „cercetez”, să văd ce îmi răspunde, așa că i-am pus o întrebare-capcană: „Si ce culoare vrei să aibă, fată, rochița?” N-a stat deloc pe gânduri și mi-a răspuns instantaneu, în timp ce învârtea în mâini o jucărie: „Albastră”. Buuuun. Ia hai să mergem noi în mall (într-un anumit magazin, nu de fițe, chiar unul mass-market) să văd eu cu ochii mei dacă fata asta vorbește serios sau își bate joc de noi.
Little blue dress
Alegeam rochițe cu imprimeuri și i le arătam, cerându-i aprobarea: „Asta îți place?” Unele i-au plăcut, dar fără să se arate foarte entuziasmată, le-a vrut, pe altele nu. Norocul a făcut să găsesc și o rochiță albastră – bleu mai degrabă – pentru care, de asemenea, i-am cerut aprobare. Deși niciuna nu era scumpă, tot n-aveam de gând să arunc banii pe ceva ce n-avea să îmbrace. Mai ales că încă era sub semnul întrebării dacă cererea ei reprezenta o reală dorință sau doar un moft, așa. Când i-am arătat rochița albastră, a avut o reacție pe care n-a avut-o pentru absolut niciun lucru până atunci. Nici măcar pentru vreo jucărie. Nici pentru tricicletă, nici pentru căsuța montată pe terasă. I s-a lățit pe față un zâmbet laaaaarg, de la o ureche la alta, a luat rochița în brațe cu tot cu umerașul pe care era, și a strâns-o la piept bălmăjind ceva pe limba ei, cu o voce pițigaiată de prea multă fericire.
De o lună de zile numai în rochițe vrea să fie îmbrăcată, este foarte mândră de ea – aproape îngâmfată! – și își prezintă ținutele și cui vrea, și cui nu vrea. Mai mult de-atât, Victoria noastră, care era cam băiețoasă (partenerii ei de joacă sunt în majoritate băieței!), nu că se îmbracă exclusiv cu rochii, dar acum nu pleacă la creșă fără geantă! Câte rochițe am mai cumpărat în zilele următoare nici eu nu știu, că n-am stat să număr.
A dat păpuși și biberoane pe mașinuțe și ciocane
Și-ar mai fi o schimbare, dar aceea să zicem că ar avea o explicație, exact ceea ce tocmai am spus, că cei mai mulți prieteni pe care îi are sunt băieți, iar cel mai bun prieten al ei este Tudor, vecinul de la apartamentul de dedesubt, cu un an mai mare decât ea, pe care îl știe de când s-a născut.
Ca orice fetiță, Victoria a fost înconjurată de păpuși și de păpuși-bebeluși, preferații ei. Jocurile au fost și ele unele specifice fetelor: plimbatul păpușilor cu căruciorul, hrănitul cu biberonul, pieptănatul și prinsul părului cu accesorii, gătitul și servitul mesei la mini-bucătăria ei, cu mini-vesela ei. Toate până într-o zi. Până în cea în care din magazinul ăla pe care îl știu toți copiii și în care părinții se cam codesc să meargă cu ei pentru că… e riscant pentru card, Victoria și-a ales mașină de Poliție și de Pompieri (știam noi că e atrasă de mașini, dar nici chiar așa!), camion și trusă de scule, cu șurubelnițe, șubler, echer, patent, ciocan și ce Dumnezeu mai e prin ea. Din câte tentații erau în imensitatea aia de magazin, asta și-a ales…
La oliță, când a fost ea pregătită, nu când am vrut noi
Ah, că era să și uit, deși ăsta este cel mai notabil eveniment! Și cu mersul la oliță a fost o surpriză. În ciuda tuturor eforturilor și insistențelor părinților și ale doamnelor îngrijitoare de la creșă, Victoria s-a încăpățânat să refuze să se așeze pe ea. Antrenamentul pentru oliță a început încă din ianuarie, imediat după vacanța de iarnă, dar până cu vreo zece zile în urmă nu a evoluat în niciun fel. S-au încercat toate variantele: cu oliță clasică, cu toaletă în miniatură, cu reductor pentru vasul mare de toaletă, doar-doar una dintre ele va fi acceptată. Nimic. De spus, spunea că își face nevoile, le și numea, pe amândouă, doar că spunea că face după ce făcea.
Când, exasperați, toți au renunțat să mai încerce în vreun fel, într-o sâmbătă, brusc, s-a așezat pe toaleta ei miniaturală. Primele dăți, îmbrăcată. Fără să facă nimic. Ne-am bucurat chiar și pentru atâta lucru. A mai durat doar câteva zile până să ceară și să-și facă nevoile cu adevărat, la toaletă. Iar pentru fiecare succes a fost lăudată și premiată (simbolic), ca să o încurajăm să persevereze. Și uite că, atunci când e să fie, păi este mai mult decât te aștepți și speri: după o singură săptămână de la Marele Eveniment, s-a trezit la unsprezece și jumătate noaptea ca să spună că face treaba mare și chiar să și facă, „la oliță”.
Dă-i pace dacă nu-i place!
Ce-am vrut să spun – că trebuie să aibă și-o morală toată povestea asta – este că preferințele copiilor se schimbă neașteptat. Și pare că insistențele noastre și încrâncenarea cu care ne dorim să facă un lucru nu au neapărat rezultate. Dacă în privința hainelor sau a jucăriilor schimbările nu sunt prea importante, mâncatul este o temă care le îngrijorează pe mame. Din experienta noastră am constatat (fără ca acest lucru să însemne că e general valabil) că este inutil să forțezi copilul să mănânce un aliment pe care tu îl consideri (și chiar ai dreptate) sănătos, dacă lui nu-i place și îl refuză. Dă-i pace! Poți să i-l pui pe farfuria lui sau să fie prezent pe masă, să-l vadă, dar nu-l forța să-l mănânce. Într-o zi e posibil să o facă de bunăvoie, în cel mai natural mod. Tind să cred că dacă va fi sistematic îndemnat „măcar să guste” sau, mai rău, îi va fi băgat în gură mai mult forțat, copilul va dezvolta o aversiune față de acel aliment. Și riscul este să nici nu vrea vreodată să-l încerce.
