Dacă încerc să-mi aduc aminte când m-am despărțit de fosta soție, mă gândesc la vârsta Marei, copilul nostru. E cel mai ușor mod. Scad trei luni din vârsta copilului și aia e. Da, am avut inconștiența să ne despărțim când fiica noastră avea doar trei luni. Vă dați seama coșcogea conflict ce se strânsese între noi.
N-a fost o despărțire ușoară. A durat ani până când s-a scurs tot veninul pe care fiecare îl strânsese în suflet pentru celălalt. Ani în care rănile s-au vindecat. Acum e liniște. E pace. Ba chiar și voie-bună. Iar Mara noastră e un copil înțelept, vesel și echilibrat, care are parte de ambii părinți în viața ei.
N-a fost ușor deloc
Dar am reușit cumva, până și în cele mai negre perioade, alea când veninul curgea gârlă în sms-uri, conversații telefonice și mailuri, să îi rămânem Marei părinți. Fosta mea soție are un merit mult mai mare decât al meu. Copilul era la ea. Avea doar trei luni. Nu exista nimic stabilit legal. Putea să-mi interzică să o văd. Putea să-i picure în urechi tot felul de odioșenii despre tatăl ei. Putea, carevasăzică, să facă marile și micile mizerii care se întâmplă aproape mereu în astfel de cazuri.
Ea n-a făcut nimic din toate astea. Până mi-am intrat în ritmul de tată a avut mereu grijă să mă ajute cu sfaturi (deși unele erau tăioase ca o lamă de bisturiu). Am putut să o văd ori de câte ori am vrut. Presupun că nu i-a fost ușor. Și cred că înțeleg cum de a reușit totuși.
În tot noianul ăla de acuzații, de certuri, de lacrimi, de frustrare, fosta mea soție a fost, înainte de orice, o mamă bună. O mamă care, atunci când a văzut că idiotul ăla, împreună cu care habar n-avea de ce a petrecut niște ani, își dorește să facă parte din viața fiicei lor, a acceptat. A știut cât de important e pentru un copil să știe că are doi părinți. Să îi simtă pe amândoi aproape, chiar dacă în case diferite și pe rând. Pentru felul în care s-a purtat atunci mama Marei cu tatăl Marei, în vâltoarea despărțirii noastre, îi voi fi mereu recunoscător.
- CITEȘTE ȘI: Divorțul în interesul copilului. Poveștile unor părinți care au reușit să se înțeleagă de dragul celor mici
Nu toți copiii sunt atât de norocoși cum e Mara. Și dacă e vreun moment în care superstiția aia care spune că odrasla plătește păcatele părinților e adevărată, apăi să știți că fix atunci când vă folosiți voi copilul pe post de linia frontului se-ntâmplă.
Copilul vostru are dreptul să aibă atât mamă, cât și tată
Și niciuna, NICIUNA din greșelile pe care voi le-ați comis unul față de celălalt nu vă dă dreptul să vă lipsiți propriul copil de dragostea unuia din părinți. Urâți-vă unul pe celălalt, voi, adulți (i)responsabili ce sunteți, oricât vă vine. Dar ascundeți ura asta după ușă atunci când vine vorba de ochii ăia nevinovați care vă privesc pe voi doi și numai pe voi doi într-un anume fel.
Și nici când e vorba despre educația copilului vostru n-aveți voie să lăsați vrajba voastră de oameni dezamăgiți unul de celălalt să intervină. Copilul vostru are dreptul la o viață normală, cu doi părinți care s-au despărțit tocmai ca să nu se mai certe. Dacă voi veți continua să vă dușmăniți și după ce v-ați zis „pa-pa” cu acte, de ce ați mai dat bani avocaților, oameni buni?
Din secunda în care s-a născut, copilul vă unește pe voi, părinții, pe viață. Acceptați asta. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Obișnuiți-vă cu ideea că vă veți vedea, că veți auzi povești unul despre celălalt, că aveți hotărâri de luat împreună! Dacă nu vă iese treaba asta există o singură victimă. Și doi făptași.
Nu sunt și nici nu pretind că sunt vreun expert în domeniu. Sunt doar un tată foarte norocos: am cea mai tare fostă soție.
Acest text este publicat cu acordul fostei soții.
Descarcă acum GRATUIT capitolul ”Să analizăm divorțul din punctul de vedere al copiilor”, din cartea ”Când părinții se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare” de Penelope Leach. Detalii AICI.
