„Mami, unde este alocația mea? De ce colegii mei o primesc și eu nu?”- Așa m-a luat la întrebări fiul meu, la puțin timp după ce a împlinit 10 ani. Ieșeam dintr-un supermarket atunci, cărând o sacoșă cu de-ale gurii, printre care și jeleuri, dulciuri și diverse gustări alese de el. I-am spus că mai bine de jumătate din alocația din acea lună e în sacoșă.
Mărturisesc că nu mi-a trecut vreodată prin gând să-i dau lui acei bani. Dar când l-am auzit povestind cum colegii lui primesc alocația de la părinți și fac ce vor cu ea, a început să mă macine curiozitatea și, până să-mi pun gândurile în ordine, chiar și vinovăția. Din punctul meu de vedere, acești bani sunt un ajutor pe care statul îl dă părinților pentru a crește copiii. Am văzut chiar câteva păreri pe social media că părinții care nu le dau copiilor banii din alocație ar fi „nesimțiți” sau „părinți răi”. Complet greșit!
Și totuși, ce-ar putea face un copil, la 10 ani, cu alocația? Zilnic, al meu merge la școală cu pachețelul de mâncare și are 10 lei în penar pentru urgențe. Dacă se duce la fotbal în parc, are 10-20 de lei în rucsac. Nu a lipsit din nicio excursie sau tabără organizată de școală și nici de la petrecerile la care a fost invitat. I-am cumpărat mereu ce a cerut, mai devreme sau mai târziu, în funcție de buget. Și atunci? La ce ar folosi alocația?
După această discuție cu fiul meu, am început să întreb alți părinți cum procedează. Să mă lămuresc dacă sunt sau nu „nesimțită”. Varianta cea mai interesantă mi s-a părut aceea a unor prieteni care strâng banii într-un cont, cu scopul de a-i da copilului la majorat sau când termină liceul. Sincer, această idee mi-a trecut și mie prin cap, dar a plecat așa cum a venit. Când era copilul mic, suma pe care o primeam era cu adevărat derizorie și, după ce plăteam taxele bancare pentru administrarea contului, mi se părea cu nu mai rămâne cu nimic. Acum, probabil că dacă ar fi schimbați într-o monedă mai puternică și mai stabilă, la 18 ani s-ar strânge o sumă frumușică.
Alte familii procedează exact așa cum mi-a spus fiul meu: dau banii copiilor, cu condiția să nu ceară alții atunci când se întâlnesc cu prietenii sau pentru diverse dorințe ale lor: bani virtuali pentru jocuri on-line, figurine, jocuri pe diverse dispozitive, haine care sunt mai degrabă moft decât necesitate. Recunosc, aceasta poate fi varianta câștigătoare pentru părinte: el scapă de cheltuielile inutile, iar copilul învață să gestioneze un buget fix. Câți V-bucks și câți robux (monede virtuale din jocuri) nu am cumpărat până acum! Câte lucruri care la un moment dat i se păreau absolut indispensabile și după câteva zile zăceau aruncate prin vreun colț al camerei! Dacă ar fi știut că are la dispoziție o sumă fixă, poate și-ar fi dat seama că poate dormi și fără ursulețul promovat de youtuber-ul Nocivanu sau că poate trăi și fără a patra minge de fotbal.
Banii la comun, soluția noastră
Noi am considerat că suntem o echipă și, așa cum salariile părinților sunt la comun în casă, și alocația trebuie să fie tot acolo. Asigurăm copilului tot ce are nevoie, plătim activități extrașcolare atât sportive, cât și academice sau de divertisment, mergem în concedii.
Mai în glumă, mai în serios, după discuția în care m-a întrebat unde sunt banii lui de alocație, i-am spus că, dacă vrea, îi scot de pe card și i-i dau lui, cu condiția să se descurce în fiecare lună doar cu ei. Din cei aproximativ 300 de lei/ lună, să plătească antrenamentele de fotbal, să își ia echipament când are nevoie, să iasă la pizza cu colegii, să plătească abonamentul la telefonul lui, să meargă la zile de naștere, să își cumpere jocuri/ adidași/ tricouri și tot ce mai crede el că are nevoie. Nu i s-a părut că face o afacere bună și mi-a refuzat oferta. Așa că rămâne cum am stabilit: nu îi dau banii de alocație copilului.
Faptul că aleg să folosesc alocația ca și cum ar fi banii mei nu îmi dă niciun sentiment de vinovăție. Nu înseamnă că sunt o mamă rea, nesimțită sau iresponsabilă. Cât timp copilul meu are tot ceea ce îi trebuie, și mai mult decât atât uneori, este irelevant dacă pe mâna lui ajung cei aproape 300 de lei sau nu în ziua în care statul virează alocația. Până la urmă, fiecare familie alege ce i se potrivește mai bine. Și dacă toată lumea este mulțumită la final, cei 300 de lei nu ar trebui să fie subiect de discuție.
