Mă uit în jurul meu și văd cât de multe pretenții au părinții de la copiii lor: să știe două limbi străine, să facă două-trei sporturi, să aibă zece pe linie, să meargă la meditații, să învețe pe rupte, să fie manierați, politicoși, să aibă aspirații înalte, să le calce pe urme ori să le împlinească visurile lor din tinerețe. Mă uit apoi la al meu și îl văd fericit, zâmbind, sigur pe el, cu bun simț, fără coroniță la final de an dar și fără corigențe, fără presiune să ajungă la conducerea vreunei bănci sau să ia aurul olimpic și mă întreb: unde am greșit oare?
Când eram gravidă și „discutam” cu fiul meu ascuns în pântecele mele nu știam ce să-i promit marea cu sarea. Mă simțeam stângace cumva și îi repetam mereu aceeași promisiune: „Tu ai să fii un copil fericit! Am să te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta și n-o să fie zi de la Dumnezeu în care tu să nu zâmbești!”
Povestea Tavitei, pe care mi-a spus-o tata când aveam 10 ani
Tatăl meu a fost preot și am crescut ascultând multe pilde creștine. Una dintre ele mi-a rămas întipărită în minte, este vorba de cea despre „Tavita” sau „Căprioara”. Nu știam de ce tata uneori, în loc să mă strige pe nume, îmi spunea „Tavita mea”, până când mi-a spus că era o fată simplă de la țară (ca și mine) care făcea numai fapte bune pentru cei din jur. Îi ajuta pe cei aflați în nevoie, hrănea flămânzii, îngrijea bolnavii, alina suferința din sufletele necunoscuților.
Crescând, mi-am dat seama ce onoare îmi făcea tata la acea vreme și cum reușea el să vadă în mine, un copil normal, partea bună. Am crescut cumva cu ideea că trebuie să duc povestea Tavitei mai departe, iar, când am devenit mamă m-am gândit că tot ce pot cultiva mai frumos în copilul meu este bunătatea. Iar un copil bun crește cu iubire, într-o casă în care Dumnezeu e ca un membru al familiei, cum spunea Dorel Vișan.
De ce nu se mai gândesc părinții la fericirea copiilor?
Câți dintre voi v-ați întrebat astăzi copilul dacă a fost fericit? Dacă a zâmbit, dacă ceva i-a bucurat inima în mod deosebit? Câți ați lăsat telefonul deoparte, ați dat la o parte mâncarea de pe foc, ați pus în așteptare tot ce părea urgent și v-ați așezat pe canapea la o discuție sinceră cu fata sau cu băiatul vostru?
Știu. E mai simplu să-și vadă fiecare de „ale lui”, dar vine o zi în care să te întrebi: de ce a ajuns copilul meu așa? Oare a fost fericit când era mic?
Eu fac asta zilnic cu copilul meu. Nu-i las nicio grimasă neexplicată, niciun gând care nu-i dă pace neînțeles, nicio emoție puternică nu are voie să-i tulbure liniștea interioară. Și discuția noastră începe așa: „David, te rog să transformi ceea ce simți în cuvinte, așa vei trece mai ușor peste toate!”
Și povestim, și reluăm și explicăm, apoi înțelegem și mergem mai departe. El a înțeles că mama e omul în care poate avea încredere, că nu nimic din ce face ori gândește nu pot eu înțelege, că nu poate el greși cât pot eu ierta.
Și asta îl face fericit, pentru că primul pas spre fericirea copilului este acceptarea și iubirea necondinționată pe care i-o oferă mama sa. De ce să nu fac asta în fiecare zi? Ce e mai important în viața mea decât copilul meu? Nimic!
- CITEȘTE ȘI: „Să prinzi aripi din iubirea mea!”- scrisoarea unei mame către copilul său crescut fără șantaj emoțional
Nu am un copil de 10. Nici eu n-am fost!
De ce aș vrea să am un copil de 10 pe linie, de ce să-i cer lui asta, dacă nici eu n-am fost un astfel de copil? E drept? E cinstit? Nu. Evident că mereu am vrut să dea ce e mai bun la ore, dar, dacă pentru el potențialul maxim la unele materii nu e 10, merită pedepsit pentru asta?
Nu. E bun la câteva lucuri, se străduiește pentru altele, îl văd că face tot ce poate. Pentru mine este destul, este suficient. Nici nu mă interesează ce scrie în carnetul lui de note: mă interesează mai mult cum vede el lumea, cum percepe relațiile interumane, cum anticipează pericolul ori cum abordează rezolvarea unei probleme.
Mereu mi-am dorit să-l văd plecând cu drag la școală, să aștepte cu nerăbdare momentul în care sună alarma, se îmbracă și își revede profesorii și colegii. Mereu mi-am dorit să nu pună la suflet bullying-ul, să nu copieze modelele negative din jur, să nu vrea să pară ceea ce nu este doar pentru a fi acceptat de un grup.
Poate că n-am un copil de zece pe line, dar am un copil care știe cine este și, mai ales cine nu este: copilul meu nu este un golan, un mojic, un „scos pe hol” că deranjează ora, un gură mare, un arogant, un om căruia nu-i pasă de sentimentele celor din jur.
Dacă are zece la purtare, înseamnă că misiunea mea de mamă a fost îndeplinită, va fi, într-o zi, un om de toată isprava în lumea asta mare!
De ce spun că am un copil de milioane?
Mă uit din ce în ce mai puțin la știri în ultima vreme, dar tot îmi ajung la urechi noutăți de genul: profesoară umilită de elevi în clasă; adolescent care s-a sinucis pentru că avea datorii la jocurile de noroc; droguri, sex, alcool la ordinea zilei pentre puștii de vârsta băiatului meu.
Am discutat cu el despre toate astea și, crede-mă, e mai matur decât mine! Copilul meu știe ce e corect și ce nu, dezaprobă din toți porii toate tentațiile pe care le îmbrățișează adolescenții zilelor noastre, emite judecăți de morală și-l doare efectiv orice știre negativă despre care pune într-o lumină proastră un copil.
Și se întreabă: copilul acesta a fost iubit? Mama lui i-a spus ce e bine și ce e rău? A suferit atunci când era mic și de aceea se comportă acum așa? David al meu a ajuns la 16 ani și a înțeles că iubirea părinților, discuțiile noastre, acceptarea, principiile sănătoase de viață l-au făcut copilul de milioane care este astăzi.
Până la urmă ce înseamnă „de milioane?” E o metaforă, e un simbol al vremurilor trecute în care milioanele valorau ceva ce nu multă lume poate avea. Dacă bogăția s-ar măsura în calitatea umană a copilului meu, aș fi poate, printre bogații lumii.
Îți recomandăm cartea „Iubire necondiționată pentru copilul tău” scrisă de Alfie Kohn, autorul care a revoluționat conceptul de creștere a copiilor, mutând accentul de pe autoritate pe dialog, de pe condiționare a comportamentului, pe iubire și încredere.
Ce crede fiul meu despre modul în care l-am crescut
Când am momente în care mi-e greu, când mă gândesc că, poate, aș fi putut scoate mai multe de la el, că ar fi ajuns „mai departe”, dacă aș fi pus mai multă presiune pe el, ne întoarcem la discuțiile noastre în care transformăm emoțiile în vorbe.
El e convins că sunt cea mai bună mamă din lume (ca toți copiii de altfel despre mamele lor), dar argumentele pe care mi le aduce mă copleșesc de fiecare dată:
Îți voi fi recunoscător toată viața, mami, pentru faptul că m-ai învățat să-mi accept limitele. Să accept că sunt slab uneori, să spun mereu ce simt, ce îmi face bine și ce nu. Că nu mă cerți și că nu țipi la mine, că nu mă judeci și încerci să mă înțelegi, chiar și atunci când nu sunt apele mele. Și că mereu ai timp pentru mine.
David
Copiii n-au nevoie de foarte multe lucuri pentru a fi fericiți, nu le putem cumpăra dragostea cu cadouri. Copiii au nevoie de noi, mamele lor, să-i vedem, să-i auzim să le ștergem lacrimile și să le spunem că pot, chiar dacă întrega lume le spune că n-au nicio șansă.
Da, fiecare mamă își crește copilul cum știe ea mai bine, dar toate ar trebui să-i iubim fără să le punem condiții, fără amenințări, fără presiunea constantă că, „dacă nu înveți, o să fie vai de capul tău în viață”.
Vorbele noastre le rămân întipărinte în minte. Vorbele de mamă alină sau dor până la sânge, durerea palmelor noastre nu poate fi ștearsă niciodată, încurajările unei mame aduc succesul, iar criticile le taie avântul în viață. Hai să-i creștem fericiți, liberi, puternici, iubiți, buni, înțelepți, empatici. Și, după ce vom fi făcut toate astea, vor veni de la sine notele de zece la copii noștri de milioane.
