Zilele trecute am ieșit împreună cu partenerul meu și fetița noastră de aproape doi ani să mâncăm la un restaurant din cartier. Și, în timp ce ne așteptam mâncarea și încercam să păzim fetița de accidente, o mamă s-a retras într-un colț ca să-și alăpteze bebelușul. Moment în care fetița mea plină de energie s-a oprit din ce făcea și, pentru prima dată în acea zi, a rămas blocată într-un loc, privind fascinată tabloul – mama și puiul, contopiți prin această legătură naturală pe care o oferă alăptarea. Era pentru prima dată când asista, conștient, la un astfel de moment. Am lăsat-o pentru câteva secunde să privească, după care am rugat-o să-și continue joaca, pentru a le oferi mamei și copilului intimitatea necesară unui astfel de moment.
Când simpla rugăminte nu a produs nimic în copilul meu, am scos artileria grea – motivele logice. Da, știm cu toții ce efect au asupra copiilor – spoiler, niciunul. „Te rog să mergi la joacă, bebelușul și mama lui au nevoie de intimitate în momentul ăsta. Ți-ar plăcea să stea cineva lângă tine când mănânci, așa cum stai tu lângă ei acum?” Nicio reacție. „Haide, lasă bebelușul să mănânce, exact așa mâncai și tu când erai ca el”.
Ei bine, asta i-a stârnit un oarecare interes, cât să se întoarcă spre mine și să zică „bebe bea lăptic de la țiți”. Doar că imediat după ce i-am spus asta, m-a lovit marea revelație – nu, ea nu mâncase niciodată exact la fel în perioada de un an și trei luni cât a fost alăptată. Copilul meu cu alergie la proteina laptelui de vacă și alte alergii a fost alăptat de la 4 luni și până la ultima masă de lapte doar pe întuneric, în pat.
Am bifat toate experiențele negative legate de alăptare
Și apoi au venit, în avalanșă, toate amintirile pe care sistemul meu de protecție le-a ascuns, ca nu cumva să trezească acele emoții puternice de care îmi era așa frică. Tot programul și sistemul pe care l-am construit alături de partenerul meu, astfel încât toate mesele ei să ne prindă în locuri unde să putem face întuneric și să găsim un pat. Mi-am amintit și de acea zi din concediul din Malta, când ea avea șase luni, și a refuzat să mănânce jumătate de zi pentru că făcuserăm neinspirata alegere de a pleca puțin mai departe de cazare, fără posibilitatea de a ne întoarce în timp util pentru a o hrăni. Ce zi a mai fost aceea! Câtă vină, frică și disperare am simțit că niciuna dintre variantele pe care le-am încercat nu m-au ajutat să o alăptez.
Am trecut, într-un an și trei luni de alăptare, prin foarte multe momente grele și cred că aș putea zice fără să greșesc că am bifat toate experinețele negative pe care le poate bifa o mamă care alăptează – greva suptului și vina multă cu care au venit cele patru zile în care nu a vrut să mănânce decât în somn, fapt care a dus la obiceiul ei de a se lăsa alăptată doar în întuneric și la multele gânduri apăsătoare că fac ceva greștit; refluxul puternic pe care l-a avut încă de la naștere și pe care am putut să îl justific abia când am descoperit că are alergii, ragadele, scăderea lactației și îndoparea mea în diferite etape cu tot felul de ceaiuri și suplimente lactogene (și când spun îndopare, mă refer la sensul exact al acestui cuvânt – știu toate ceaiurile și suplimentele pentru lactație care se găsesc pe piață, iar gustul pudrei de schinduf, pe care o luam cu lingurița de mai multe ori pe zi, este ceva ce nu cred că voi uita vreodată); regimul pe care am învățat să îl țin când i-am descoperit alergiile și munca de detectiv pe care am dus-o verificând eticheta fiecărui aliment pe care îl mâncam; tensiunea pe care începusem să o simt față de fetița mea la fiecare sesiune de alăptare, când mă mușca și pentru o secundă uitam că e un copil care nu știe ce face.
E ok să nu poți, e ok să nu vrei, e ok să nu simți nimic special
Și multe altele, pe care probabil că mintea mea refuză în continuare să le mai scoată la lumină. Iar peste toate acestea a planat constant vina că eu nu am simțit niciodată, de la prima până la ultima sesiune de alăptare, acea magie și conexiune unică despre care îmi vorbiseră multe femei din viața mea. Asta setase, încă dinainte de a naște, așteptări foarte înalte despre cum ar fi trebuit să fie acest proces. Și pentru că nu a fost deloc așa și nimeni nu mă avertizase că există, totuși, și această variantă, m-am învinovățit în fiecare zi, crezând că e ceva greșit la mine.
Scriu acest text pentru că vreau să îți spun că e OK. E OK să nu poți, e OK să nu vrei, e OK să nu simți nimic special atunci când îți alăptezi copilul. E OK și să simți, e OK și să vrei să-l alăptezi câteva luni sau câțiva ani. Nu faci nimic greșit atunci când îți alăptezi copilul și apar reacții medicale la care nu te așteptai sau pentru care nu erai pregătită. E OK să îți alăptezi copilul atât cât simți tu că e bine pentru tine, în primul rând, dincolo de tot ceea ce spun statisticile, Organizația Mondială a Sănătății, vecina, mătușa sau prietena ta cu copil. E OK să ceri ajutor când și de câte ori ai nevoie.
Ajutorul pe care l-am primit
Am zis-o de fiecare dată în care am putut – dacă nu aș fi chemat un consultant în alăptare în prima zi acasă cu fetița mea, nu aș fi alăptat un an și trei luni și nu aș fi reușit să depășesc dificultățile pe care le-a adus cu sine alăptarea în cazul meu. Iar dincolo de ajutorul pe care l-am primit din partea consultantului, în cei un an și trei luni de alăptare m-a ajutat enorm Ghidul de alăptare al doctorului Jack Newman, la care m-am întors de multe ori în momentele în care nu știam ce se întâmplă și care mi-a oferit nu doar răspunsuri, dar și asigurarea că nu sunt singura care a trecut prin acele experiențe.
Scriu acest text pentru că îmi doresc demitizarea alăptării. Îmi doresc să ne raportăm la ea din toate perspectivele și să nu mai excludem, chiar și involuntar, ceea ce este diferit de propriile experiențe. Îmi doresc puncte de vedere cât mai echilibrate, în care o mamă care nu a vrut să alăpteze să conviețuiască lângă o mamă care și-a alăptat copilul poate trei ani, și niciuna dintre ele să nu își prezinte experiența cu titlu de obligativitate. Îmi doresc să ne simțim toate văzute, înțelese, acceptate. Îmi doresc să nu te mai simți singură în această călătorie. Și, cel mai mult, îmi doresc să nu mai simțim rușine sau vină pentru ce nu e conform așteptărilor care ne-au fost create de poveștile unilaterale, împărtășite de oameni cu cele mai bune intenții.
