De câteva săptămâni mă frământă un lucru în privința nepoatei mele, Victoria. Deși este un copil bun, înțelegător, un copil care nu are accese de furie atunci când i se refuză ceva, un copil (poate chiar prea) amuzant, adesea bufon, aș zice, constat că a dezvoltat, ușor-ușor, o latură care nu îmi place deloc: oportunismul. Cineva îmi spunea să nu fac caz din asta, că e dovadă de istețime. Dar nu, mulțumesc, nu vreau această asociere! Și nici nu cred în teoria potrivit căreia „în vremurile pe care le trăim, trebuie să înveți să te descurci în viață”. Nu, în niciun caz așa!
Prima dată am luat-o în glumă, am râs în sinea mea și mi-am zis „Ia uite ce o duce capul să facă!”. Dar nepoatei i-am semnalizat că nu e OK să se comporte și să procedeze așa. Însă au mai urmat și alte ocazii: am văzut foarte clar cum încerca „să mă manipuleze”, zâmbind forțat, fals, studiat, în încercarea de a-și atinge scopul. Și nu a mai fost nimic amuzant în asta. Dacă acum, la nici 4 ani, a început să folosească diverse tertipuri, mă îngrijorează și mă face să mă întreb cum va fi când va avea 7, 10 sau 14 ani… Ori când va fi adult.
„Stăm puțin cu ochii închiși și, când vine mami, îi zici că am dormit”
Cumva, „semne” că la ea interesul s-a prins cum să poarte fesul au tot fost. Dar până să încerce strategia asta cu mine, nu mi s-a zbârlit coama. Taică-său era singurul la care se întâmpla să aibă succes, că imediat ce își mijea ochii, își lăsa în jos colțurile gurii, își schimba vocea și îi spunea mieros „tăticuțul meu”, obținea ce își dorea. Și nu vorbim neapărat despre lucruri materiale, ci despre situații în care să-i fie aliat sau protector, atunci când autoritatea maternă dădea în clocot.
Ultima ispravă – care m-a călcat grav pe bombeu – a fost în ziua în care m-a rugat cu cerul și pământul să o iau de la grădiniță înainte de somnul de prânz, promițându-mi că va dormi acasă, va fi cuminte, că mă va lăsa să lucrez și nu-mi va cere să îi cumpăr macarons. Am zis să o fac, că n-o fi foc! Era chiar pentru prima dată. M-a înduplecat.
Ajunsă acasă, prima încercare de nerespectare a promisiunii a fost legată de somn. Și nu oricum, ci „împachetată” în ambalaj de conspirație în care mă implica și pe mine: „Lala, hai să stăm puțin cu ochii închiși, da’ nu dormim. Îmi dai desene, și te las să lucrezi la «lectoc», și când vine mami îi spui că am dormit!”. „No-no-no, fata mea, nu fac din astea și nici ție nu îți dau voie să faci așa ceva! Fără șmecherii și minciuni!” – i-am zis și ei, verde în față, mi-am promis și mie.
Am fost taxată pentru nesupunere
Odată ce s-a prins că poate fi luată de la grădiniță la prânz, până să vină maică-sa de la job și să o ducă acasă, s-a gudurat pe lângă mine, m-a îmbrățișat, m-a numit în fel și chip, de la „rejină” la „Lălica mea”, ca să procedăm așijderea și a doua zi. I-am explicat că nu se poate, că „mâine chiar nu pot, am mult de lucru, trebuie să câștig bani ca să pot să-ți cumpăr ce vrei tu și să putem merge la teatrul de păpuși, la Opera Comică pentru Copii și la circ”.
A venit maică-sa, au mers acasă și, seara, înainte de culcare, m-a sunat cu apel video, așa cum face de obicei. Vorbim noi de una, de alta, de-ale noastre, și îi zice Victoriei la un moment dat: „Ia uite cu cine sunt la telefon! Tu nu vorbești cu Lala?”. Asta mică a mea nici că și-a ridicat privirea din jucării! Hipoacuzică și mai multe nu! Îi repetă întrebarea. Nimic. De auzit nu avea cum să nu audă. O întreabă și a treia oară: „Măi Victoria, te întreabă Lala ce faci, vorbește cu tine. Tu de ce nu vorbești cu ea?”.
Pentru că problema luatului și a doua zi mai devreme de la grădiniță fusese tranșată, Victoria, care nu mai avea niciun interes la mine, îmi aruncă un disprețuitor „Ce vrei?!”, fără ca măcar să-și ridice privirea din activitatea pe care o avea în acel moment.
Nu mai eram „rejină”, nu mai eram „Lălica”. Toate titlurile și numele de alint folosite în mod interesat, îmi fuseseră retrase. Nici motive sau subiecte de conversație cu mine nu mai avea copilul. M-am supărat. Chiar m-am supărat. Două zile nici n-am vorbit una cu alta: am făcut drumul de la grădiniță spre casă, la sfârșit de program, în tăcere. Fiecare cu necazul ei. Al meu că a fost insolentă, al ei că nu am mai luat-o încă o dată mai devreme de la grădi.
- CITEȘTE ȘI: Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
Nu-i convine ce spui: nici n-aude!
De unde naiba apar șmecheriile astea la un copil atât de mic, care ar fi trebuit să aibă acea proverbială sinceritate și inocență?! Nu că aș face o dramă din asta, dar recunosc că mă îngrijorează, mai ales că – deși i-am explicat că nu o să aibă niciodată succes aceste „tactici” în fața mea, văd că tot încearcă. Dacă nu îi convine ceva, se preface că nu aude, iar dacă îi ceri să te privească în ochi atunci când ai cu ea o discuție „incomodă”, schimbă cu mare abilitate subiectul.
Weekend-ul trecut, de exemplu, după ce programul de joacă s-a terminat, am rugat-o să își strângă jucăriile împrăștiate în tot livingul. Regula asta e sfântă, știe prea bine, a fost stabilită de maică-sa dintotdeauna. S-a făcut că nu mă aude. I-am repetat de câteva ori, cu ton mai ferm. S-a enervat și a protestat: „Da’ nu-i corect!”. (Replica asta, am descoperit abia ieri, a învățat-o de la niște desene animate pe care le urmărește. Cu Bluey, dacă nu mă înșel.)
N-avea nici cea mai mică intenție să se apuce de strâns și să pună la loc jucăriile. În schimb, cu o disimulată bunăvoință, mi-a sugerat să-mi fac o cafea și să mă relaxez puțin pe terasă. În treacăt fie spus, la o temperatură de -8 grade…
Ne temem să nu fim noi „modele proaste”
Pe mine mă macină rău subiectul. Chiar aș vrea să aflu, să înțeleg, cum ajung oare copiii să fie „speculanți”, „oportuniști”, „materialiști”, „prefăcuți” sau „profitori”. Am citit ce susțin psihologii, și nu e valabil în cazul ăsta. Este exclus factorul educațional – a se citi „copilul face ce vede la părinți” – pe care îl pun ei în prima linie.
Nu, Victoria nu vede la nimeni din familie comportamente de genul ăsta. Nu pentru că am fi niște sfinți de pus în icoane. Avem fiecare dintre noi defectele noastre – ohooo!, avem destule! – dar nu și pe astea. Apoi noi toți suntem o echipă, și, de când a venit nepoata mea pe lume, când e ea în preajmă, avem reguli după care funcționăm. Și le respectăm. De frică! Exact frica de a nu fi modele greșite. Modele proaste. E destul să te uiți puțin în jur, la televizor, pe rețelele de socializare, ca să te ia frica. Groaza chiar!
Știm exact ce poate, ce e bine sau ce trebuie să învețe – prin observație – de la noi. Dar și ce nu trebuie. Poate ne mai scapă, uneori, câte o greșeală. Desigur, e foarte probabil, nu contestă nimeni! Dar lucruri minore, nu „greșeli capitale”. Nici greșeli minore n-am vrea să facem, nu încape vorbă! Însă e imposibil să fim perfecți. Tot respectul pentru părinții și bunicii care reușesc!
Carevasăzică, nu din familie. Sper că nici de la grădiniță, căci astea-s locurile în care petrece cel mai mult timp nepoata mea. Și-atunci de unde, măi oameni buni? De unde învață toate astea? Cum de „ni se defectează” copiii? Cine îi învață tactici de negociere și persuasiune?
