Când ai deja un copil și îl aștepți pe-al doilea se insinuează la un moment dat un gând firav în minte: ”Cum îmi voi putea împărți dragostea la doi?”. Adevărul este că ne iubim copiii la fel și ne dăm seama de acest lucru de îndată ce îi ținem în brațe.
Gândul nu apare el, așa, de nebun. Vezi în jur situații în care primul născut este favorizat de toată lumea. Vezi la bunicii din alte familii că primul născut rămâne vizibil în centrul atenției indiferent cât de mulți nepoți li se mai nasc.
Egalitate încă de la început
Soțul meu a iubit-o pe fata noastră cea mare dinainte să se nască. La mine dragostea ”aceea” a apărut când i-am văzut fața prima dată. Apoi, a apărut mezinul pe care l-am iubit eu încă din pântece. Pesemne știam deja cu ce se mănâncă dragostea de mamă și s-a instalat în sufletul meu de îndată ce au apărut liniuțele pe testul de sarcină.
Apoi, după ce a fost arătat lumii întregi, a făcut furori. Totul s-a învârtit în jurul lui și continuă să o facă, chiar după mai bine de 6 ani. Poate că este băiat, poate că are niște ochi albaștri ca marea în toiul unei zile cu soare, poate că are un zâmbet ștrengăresc. Nu știu exact de ce, dar el face universul să se miște pentru bunici, unchi, mătuși, străbunici, vecine sau oameni pe care îi întâlnim întâmplător pe stradă.
Și atunci o văd pe ea revoltată. ”De ce toată lumea se minunează de el? De ce toată lumea zice numai de el că e băiat frumos?”. Deja ”Lăsă, mami, că e și el bebeluș și de-aia sunt toți atrași de el. Așa era și când erai tu mică!” nu mai funcționează.
Încerc întotdeauna să mă gândesc și la sentimentele ei, pentru că știu că suferă. Cei din jur nu înțeleg privirile mele disperate atunci când încep să îl ridice în slăvi pe junior. Aș vrea ori să tacă, ori să fie egali în complimente, pentru că și copiii mei sunt egali.
Noi, părinții, încercăm ca în casă să nu fie nimeni în centru și să le acordăm amândurora aceeași atenție, să îi complimentăm la fel. Iubirea noastră nu s-a împărțit la doi, ci s-a înmulțit. Așa am crezut că vor simți și cei din jur sau că își vor controla vorbele și entuziasmul atunci când ne vom întâlni. Dar nu, nimeni nu a putut face asta. De cele mai multe ori simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare când vreo persoană ne întâlnea pe stradă și vorbea doar cu cel mic, ignorând-o complet pe sora lui.
Iubim copiii la fel fără să facem diferențe
Speram ca la un moment dat toată adorația pentru cel mic se va termina și lucrurile vor reveni la normal. Speram ca oamenii să vadă că noi nu facem nicio diferență între cei doi copii ai noștri. Dar lucrurile nu au mers în direcția dorită de noi. Nici familia, nici prietenii apropiați nu s-au putut abține și juniorul a rămas centrul universului.
La întâlnirile pe care le aveam la diverse aniversări, grătare sau alte reuniuni el trecea prin brațele tutror. Fiecare îl giugiulea și-l pupăcea până când zicea el ”stop”, iar ea se juca singură într-un colț. Chiar dacă noi, părinții ei, încercam să o atragem în tot felul de activități o vedeam că nu are tragere de inimă pentru că se simțea nedreptățită.
De fiecare dată când am încercat să vorbesc cu cei implicați mi s-a răspuns că ”Dar el e mai mic, are nevoie de mai multă atenție. A primit-o și ea a vremea ei. Nu am putut fi de acord cu această logică, mai ales că o vedeam pe fiica mea cum suferă. Încă de când era în burta mea am tot construit planuri pentru ca acest lucru să nu se întâmple și, deși noi am făcut tot ce ținea de noi, pe cei din jur nu am putut să îi schimbăm.
Când ai doi copii faci echilibristică
A fost centrul universului nostru, a primit toată atenția posibilă și nu am vrut să se simtă abandonată odată cu venirea pe lumea a fratelui ei. Am implicat-o de la început în tot ce a însemnat creșterea lui, potrivit vârstei ei.
Am vrut să fie acolo lângă noi, să vadă că noi suntem acolo lângă ea, că avem încredere în ea. Știu că a simțit asta, pentru că acum vine și ni se destăinuie, spunându-ne ce are pe suflet. Nu își urăște fratele, ci nu înțelege de ce lumea nu se gândește și la sentimentele ei. Nu vreau să o complimenteze și pe ea. Ar vrea mai degrabă să nu se mai minuneze nimeni de vreunul dintre ei.
Eu mă simt neputincioasă. Încerc să petrec timp doar eu cu ea, să o țin în brațe cât de mult pot, să vorbesc cu ea, ca de la soră mai mare la soră mai mare. Nu o forțăm să aibă momente de tandrețe cu fratele ei, dacă nu vrea, pentru că vrem să simtă că are spațiul ei.
E greu acest echilibru pe o sârmă extrem de subțire care mai e și bătută de vânt. Nu îi comparăm, nu le facem caracterizări, nu facem presupuneri. Ea este ea, iar el este el și îi iubim pe amândoi la fel. Nu vrem să riscăm ca între ei să se caște o prăpastie care mai târziu nu va mai putea fi acoperită decât cu multe eforturi. Ce bine ar fi dacă și cei din jur (ne-)ar înțelege!
