Sincer, cu mâna pe inimă vă spun, că nu știu nici până acum, când sunt deja bunică, să dau un răspuns la întrebarea: cum e mai bine pentru copil, să aleagă el ce profesie vrea să urmeze ori să fie îndrumat de părinți? Dacă alegerile lui nu sunt bune, dacă adultul „vede” că nu are vocație pentru acea profesie, e bine să fie lăsat să-și urmeze drumul lui sau să fie deturnat de la el?
Da, OK, știu: când ni se naște copilul și până în momentul în care trebuie făcută o alegere (să zicem admiterea la liceu, deși rareori are legătură cu viitoarea lui profesie), toți părinții „ne jurăm” că îl vom lăsa să facă ce va dori el. Până în momentul în care opțiunile sunt realmente etalate pe masă și e musai de luat o decizie. Și de ce spun că nu știu cum e mai bine de procedat? Pentru că am văzut diferite exemple, și chiar eu sunt unul dintre ele.
Eram bâtă la matematică dar eu mă visam la Informatică…
Când eram mică, atât de mică încât prostiile pe care le debitam nu erau de luat în serios, oricine m-ar fi întrebat ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, afla că măturatoare vreau să devin. De intra bunicul în pământ de rușine, chit că nimeni nu punea vreun preț pe ce spune un copil de 7 ani. De ce măturătoare? Pentru că eram fascinată de două lucruri: de libertatea lucrătorilor de la salubritate de a sta pe străzi (consideram că se plimbă pe unde vor și când vor) și de a-și face treaba în ritmul pe care îl doreau, și de… cărucioarele pentru gunoi. Vorbesc de anii 1975-1976, așa că multe dintre voi, cele tinere, nu le știți: erau niște cărucioare de aproape forma scoicii pentru mașină, dar cu două roți subțiri, u-ri-a-șe. Nu știu ce-mi plăcea la cărucioarele alea, știu doar că îmi plăceau la nebunie.
Bun. Ajung în clasa a VIII-a, trebuie să dau examenul pentru admiterea la liceu. Treapta întâi, cum se spunea. Sufletul meu își dorea la Liceul de matematică-fizică nr. 1, de Informatică. Eram pocnitoare la matematică, nu îmi plăcea, n-aveam și n-am avut niciodată vreo treabă cu ea, dar avea maică-mea o prietenă care lucra la un Centru de calcul și mă vrăjiseră hardughiile alea de calculatoare, străbunicele străbunicelor calculatoarelor de azi. Toată lumea îmi spunea că nu am nicio șansă la Liceul de informatică, știam și eu că așa este, dar mă ardea dorința de a încerca. Pe riscul meu. Asumat.
Consiliul adulților pentru admiterea la liceu. „Dar interesează pe cineva ce vreau eu?!”
Singurele mele aptitudini erau la Limba și literatura română și la sport. Atât. Prin urmare, familia mă îndruma să merg spre filologie. Diriginta, în schimb – profesoară de sport -, cu care aveam o relație specială, a insistat să dau admitere la Liceul de Matematică-Fizică nr. 4 de la Măgurele, în ideea că voi rămâne chiar și la Facultatea de fizică de acolo, cu argumentul că „fizica atomică este de viitor”. În condițiile în care nici fizica nu avea vreo treabă cu mine, iar Bernoulli sau Ohm erau niște necunoscuți răsăriți din manual doar ca să îmi facă zile fripte.
Când m-am răzvrătit, ca din pușcă am fugit
Pentru că părea că nu contează ce vreau eu, la ce liceu vreau să merg, am cedat. Oricum nu-mi mai păsa ce s-o alege de mine câtă vreme nu m-au lăsat să-mi sparg capul de pragul de sus al Liceului de informatica, la care care mă uitam zeci de minute din stradă, visându-mă elevă. Și-am dat admitere unde a vrut diriga. Ghinion, am mai fost și admisă. Mi-a ridicat media nota la Limba și Literatura română, parcă în dușmănie… Doi ani m-am chinuit, m-am târât prin clasa a IX-a și a X-a cu chiu, cu vai, dar când a fost să mă înscriu pentru examenul de admitere în clasa a XI, m-am răzvrătit și am spus că eu acolo nu mai stau. M-am dus de capul meu și m-am înscris la un liceu cu profil industrial, numai și numai pe considerentul că era aproape de casă.
Alegeri nepotrivite, orgolii rănite
Acum legat și de sport: eram bună la atletism și mă racolase Clubul sportiv Progresul. Nu îmi plăcea neapărat atletismul, dar aveam viteză mare în picioare și mi-a fost rușine de diriga să zic nu. Și de bărbatu-său, care era mare mahăr la Club. Când mergeam la antrenamente, după ce se terminau mă uita Dumnezeu câteva ore bune în complexul sportiv, atârnată de gardurile care împrejmuiau terenurile de tenis de câmp, unde jucau juniorii. Îmi lăsa gura apă să țin și eu racheta în mână, să ajung să-i cunosc de Andrei Dârzu, pe Florin Segărceanu… Am lăsat atletismul și m-am dus la tenis, direct, dar direct la marele jucător Dumitru Hărădău. Antrenorul meu de la atletism venea săptămânal după mine să-mi spună că mă așteaptă înapoi, că am viitor în atletism, că știe sigur că o să fac performanță cu el. Eu nu și nu, Batman, Batman. După 6 luni de bătut mingea de tenis la peretele verde, fără să primesc „promovarea” de a juca pe tartan (ghici de ce, că doar nu de talentată ce eram!) am plecat sclelălăind și de la tenis. Era evident că eram praf și pulbere, n-avea omul ăla timp de pierdut cu mine. Mi-a zis-o în față, direct. Dar nici la atletism nu m-am întors. De orgolioasă ce eram.
Dacă…
Toate aceste întâmplari au fost pentru mine drame doar de moment, să zic așa. Au trecut fără să mă marcheze, din fericire. Și cum-necum, până la urmă, fără să fac eu niciun efort, fără să îmi fi propus și să mă fi zbătut, uite că de 30 de ani fac presă. Și poate că dacă aș fi mers la Filologie, așa cum consideraseră părinții că ar fi fost potrivit pentru mine, nu mai trebuia să lucrez cinci ani într-o fabrică de încălțăminte, pe bandă, în mediu toxic, înainte să ajung într-o redacție după un concurs la care m-am înscris forțată de mama unei prietene.
Adevărata dramă e să faci ce nu îți place
Mă întorc la diriginta mea din școala generală, pentru că acolo există un alt exemplu. Pe care vi-l las vouă să-l judecați. Profesoară de Educație fizică, fusese balerină până la vârsta care-i permitea să fie balerină. Avea două fete, cu câțiva ani mai mici decât mine. Hotărâse pentru ele, încă de la vârsta lor de 9 ani, că vor face balet, așa încât în clasa a III-a le-a transferat la o școală cu acest profil, iar ulterior au urmat Liceul de coregrafie. Și nu cred să fi fost și dorința lor. Nu cred. Cea mare fie că se născuse cu talentul, fie că și-l dezvoltase atâta vreme cât și-a petrecut copilăria în sala de repetiții, pe poante, cert este că a devenit o balerină pasionată și foarte apreciată. Trăia și respira pentru balet. Nu puteai avea cu ea o conversație pe un alt subiect. Talentul și anii de studii și repetiții i-au fost răsplătiți cu funcția de director artistic la o renumită operă europeană. Sora ei, în schimb, a făcut balet fără să fi avut această pasiune. Îmi amintesc că eram într-o după amiază în camera ei, stăteam de vorbă, dacă nu mă înșel era în primii ani de liceu, și mi-a mărturisit că nu îi place baletul, că și-ar fi dorit dans contemporan, dar…
Ani și ani la rând, chiar dacă nu ne-am mai văzut și nu am mai vorbit pentru că mamă și fiice sunt de mult plecate din țară și împrăștiate prin lume, m-am tot gândit la dorința ei înăbușită. Spre deosebire de sora ei, căreia baletul i s-a potrivit mănușă deși nici ea nu l-a ales, a făcut o viață altceva decât își dorea să facă. Și vă rog să mă credeți că mi se strânge inima de tristețe numai încercând să-mi imaginez cum este să duci zi de zi cu tine o neîmplinire, o dorință peste care ai pus cenușă, ca să nu mai dea din aripi și să vrea să zboare. A făcut o viață o profesie care nu i-a aprins focul în suflet, care n-a făcut-o să ardă de pasiune, cum a fost pentru sora ei. Presupun că a fost o balerină într-un corp de balet, poate că nici n-a avut ocazii să fie prim-solistă (nu știu, poate greșesc aici), și asta pentru că parcursul ei a fost stabilit dincolo de dorințe. Repet, poate că s-au întâmplat și lucruri despre care nu am cunoștință, poate că totuși a strălucit în vreun moment, poate a avut clipa ei de glorie, dar memoria mea a reținut – și cuvintele mi s-au înfipt în creier și inimă – tristețea copilei care mi-a spus că își dorește să facă dans contemporan, nu balet.
Și-acum mă întorc de unde am plecat și vă întreb pe voi ce mă întreb și pe mine: cum e de fapt cel mai bine?
