Generația anilor ‘70- ‘80 a avut magia ei aparte. Este generația mea. Sunt oamenii cu care am crescut, locurile și lucrurile pe care le-am iubit, zilele în care am râs ori am plâns, dorurile care dor acum, când am ajuns om mare. Era o vreme în care totul și toate erau, parcă, simple, așezate, aveau miros și gust, în care viața era tihnită și încă nu aflasem ce înseamnă oboseala și stresul. Dacă aș putea, m-aș întoarce pentru o clipă în timp și mi-aș umple până la refuz buzunarele cu farmecul acelor vremuri.
Acest articol nu este nici pe departe o comparație între generații, cum ați putea crede. Sunt mamă de adolescent și iubesc fiecare etapă din dezvoltarea copiilor de azi; și mai știu foarte bine că, pentru fiecare dintre noi, tinerețea e floarea aceea rară pe care am vrea s-o mirosim o viață întreagă. Pentru mine, acea floare este generația anilor ‘70-‘80, cu toate stângăciile, „înapoierile”, „comunismele” și elementele „analogice” ale sale. Sunt eu. Adultul de azi, cu păr aproape cărunt, care încă se mai visează desculț prin bălțile pline cu noroi pe ulița satului natal când la tv se anunță „averse posibile de ploaie”…..
Generația anilor ‘70-‘80 n-a știut niciodată ce e stresul
Nu cred că a fost vreo dimineață, în prima parte a vieții mele, în care să nu mă trezesc cu bucuria de a trăi în suflet. Știi senzația aceea că ceva minunat e pe cale să se întâmple? Așa îmi amintesc eu că simțeam la fiecare început de zi în primii 20 de ani din viață. Parcă totul era un spectacol, parcă urma să primesc un „golden buzz” când soarele va merge la culcare. Și tot așa zi după zi, neștiind în euforia mea că fiecare clipă pe care o las în urmă e o za din lanțul celor mai frumoși ani.
Nu știam ce e stresul, nimic nu durea, nimic nu storcea lacrimi, nimic nu apăsa pe inimă ca o piatră de moară. Totul era țesut cu fir de zâmbet. Răceala trecea cu ceai de ceapă și cu sare caldă pusă de mama la gât, iarna osteneam în încercarea de a cuceri cei mai înalți nămeți pentru care nici nu bănuiam că se va da vreodată avertizare de stat în casă, mergeam pe jos la școală, la biserică, la neamurile de la capul satului.
Nu am nicio amintire în care „oboseala” să-și fi spus cuvântul. Eram de fier. Nu, eram de oțel. Generația anilor ‘70-‘80 era un fel de Iron Man care nu se strica niciodată. Și la fel erau și copiii vecinilor și colegii de școală și verișorii mei. Eram atât de fericiți în inocența noastră și habar nu aveam că trăim într-un basm scris o singură dată în istoria omenirii.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Generația care depinde de Like-uri
Fiecare zi era o victorie, frica n-am simțit-o nicicând
Joaca și jocul erau marea noastră bucurie. Nici nu știi ce emoții pot ieși dacă pui laolaltă o minge și 7-8 copii ai căror părinți sunt plecați la muncă și nu-i întrebă nimeni de niciunele. Când câștigam la „Rațele și vânătorii”, când dădeam un gol la handbal ori la fotbal mă simțeam ca un Messi al zilelor de azi. Eram eroul propriei mele existențe, frica nu apucase să se cuibărească în sufletul meu și nici în al celorlalți copii pe care îl aveam în preajmă. Iubeam provocările și nu știam să spun „nu pot!”. Asta e și moștenirea mea prezentă, am reușit ca prin magie să duc până acum puterea și cutezanța (uneori inconștientă) de atunci.
Poate că ai noștri nu ne țineau atât de mult în brațe pe cât îmi țin eu copilul, dar îi știam acolo, ne bazam pe ei. Nu ne erau prieteni, dar ne erau părinți, erau stâncile în care se spărgeau valurile nepriceperii noastre de copii. Visam mult. Dar nu noaptea. Visam ziua, când pierdeam ore în șir printre paginile prăfuite ale cărților din biblioteca ori din podul casei. Mă visam printre personaje și lăsam imaginația să-mi zboare peste mări și țări, deși eu cu ai mei dacă ajungeam o dată pe an în Capitală. Dar visul ăla îmi ținea de cald și era atât de real ca o croazieră în jurul lumii.
Visam. Speram. Credeam și iubeam. Cu tărie, cu putere, cu o credință de care îmi era dor uneori. Poate am fost un copil norocos, cu simțuri ascuțite și cu o imaginație bogată. Sau poate că totul a fost aievea și chiar erau reale acele senzații. De fapt, nici nu mai contează. Important e că atunci când mă uit în urmă văd lumină, zâmbet, bucurie și parcă mă cheamă uneori copilul din mine să mă bucur ca pe vremuri de tot ce-mi este dat să trăiesc.
- CITEȘTE ȘI: Conflictul între generații. Ce am moștenit de la părinții noștri de am ajuns să creștem copii „fulg de nea“
Generația anilor 70-80 a mâncat fructele direct din copac
Crescând la țară, mâncam fructele direct din pom, luam câte un ardei din grădină, îl spălam cu apă din fântână, băgam la mijloc brânză din canistra pentru iarnă și gata gustarea. Ai mei nu cumpărau aproape nimic „de ale gurii”: totul făceam cu mâna noastră, chiar și pâinea de zi cu zi. Nu știam ce înseamnă dulciuri din comerț, sucuri, prăjituri cu moț. Dar ce gust avea checul mamei de duminică, ce delicioase erau cornulețele cu gem de prune, ori câte porții de ciorbă acrită cu zeamă de varză ceream în plus!
Nu ne îngrășam, nu slăbeam, nu făceam mofturi. Împărțeam și un codru de pâine cu ceilalți copii. Nici unul nu era mai presus decât altul. Era o egalitate aproape sfântă și nu comunistă, cum ar defini-o cineva care n-a mâncat miezul de la pâine în timp ce se juca „De-a v-ați ascunselea” prin porumb cu alții de-o seamă.
- CITEȘTE ȘI: Scrisoare pentru mama. „De la tine am învățat să nu mă dau bătută când viața încearcă să mă pună la pământ”
Eram așa, ca-n cărțile vechi: vaca ne dă lapte, găina ouă și carne, soarele lumină, iar noaptea răgaz să ne tragem sufletul de la atâta muncă și joacă. Fără insomnii, fără panică, fără regrete, fără pastile de anxietate, fără programări la psiholog, fără griji. Și da, fără prea mulți bani. Dar la ce ne trebuiau banii, când toate creșteau, cum am spus…în copac ori pe arac?!
Am avut privilegiul de a trăi povestea în care visurile chiar devin realitate
Fiecare zi, fiecare clipă, fiecare pas făcut de generația anilor ‘70-‘80 ne-a pregătit pentru tot ce trăim astăzi, când am devenit părinți. Ne-au rămas în suflet Cosânzenele și Feții Frumoșii, inima ne este înțesată de curaj, chipul, deși strâmbat de riduri, încă visează cu ochii deschiși că ceva minunat e pe cale să se întâmple. Generația anilor ‘70-‘80 e unică, nu se va mai naște alta vreodată după chipul și asemănarea ei. Era fericită, chiar dacă nu înțelegea atunci, pe deplin, că fericirea e un lucru rar, pur, uneori cu julituri, cu cheia de gât și plină de praf. Este o generație a oamenilor punctuali, paroliști, conștiincioși; o generație în care bunul simț stătea ca o floare în rever, iar respectul venea de la sine, ca noaptea după zi.
Am avut privilegiul de a trăi povestea în care visurile chiar devin realitate, născându-mă în acele vremuri. Am primit „combustibil” care să-mi ajungă o viață întreagă, ca să mă lupt cu balaurii din basmele de odinioară; am învățat că e mai important să am liniște decât dreptate; am învățat că omul trăiește și cu mult și cu puțin, important e să pună seara capul pe pernă cu conștiința împăcată; am înțeles la timp că nimic nu e veșnic, nici chiar frumusețea unei generații.
Mă uit în oglindă și, deși chipul meu îmi spune că sunt un „om mare”, cu păr cărunt și dinții puși cu bani grei la dentist, inima îmi spune că e timpul să ies la poartă cu o bucată de pâine caldă în mână și să strig adunarea la joacă pentru Veronica, Florica, Mariana, Nina, Georgeta și Bebe. Să arunc papucii și să merg la pas, domol, pe câmpul cel fără de sfârșit scăldat în roua zilelor de vară. Să râd cu poftă, să alerg, să nu plâng, să sper, să dau „bună ziua” tuturor oamenilor ce-mi ies în cale.
Ce-aș fi fost eu azi fără toate minunile astea trăite în anii copilăriei? Cum aș mai fi știut eu să descifrez cântecele greierilor și să găsesc frumusețe în orăcăiala broaștelor de pe lac? Cum aș fi simțit muzica dacă n-o auzeam prima oară la caseta pe care o derulam cu creionul? Cum mi-aș fi imaginat o lume strălucitoare, fără reflectoare, uitându-mă la cerul înstelat într-o noapte senină de mai? Cum aș fi fost o mamă bună pentru copilul meu, dacă mama n-ar fi strecurat grăunțe de iubire în pupicii pe care mi-i dădea în somn ca să nu mă răsfețe? Cum aș fi fost eu azi, dacă nu m-aș fi născut în generația anilor ‘70-‘80…..
