„Fiica mea a frecventat creșa și grădinița săptămânală. O duceam luni, o luam acasă sâmbătă, pentru că nu aveam încotro”

Laura Bogaciu, redactor
Copii care se joaca la cresa
Creșele și grădinițele cu program săptămânal au fost soluția salvatoare pentru familiile care nu aveau cu cine să lase copiii și nici nu își permiteau o bonă. Sursa foto: Shutterstock

De la vârsta de un an și până a mers la școală, din vara lui  ’90 și până în a lui  ’95, fiică-mea a crescut întâi la creșă, apoi la grădiniță cu program săptămânal. N-am avut altă soluție, n-am avut încotro. Și când zic că n-am avut soluție, chiar n-am avut. Fata nu a fost deloc traumatizată, își amintește cu drag de perioada aceea.

Până în ’93 am lucrat la o fabrică de încălțăminte, în două schimburi. Uneori și câte 12 ore, când erau comenzi pentru export. După aceea am intrat în presă, la un cotidian, și-am lucrat zi-lumină. Că meseria asta nu se face cu program, cu ceas, nu există oră la care să tragi oblonul și gata, te întorci la viața ta. Nu prea mai ai viața ta. Că și când nu ești fizic în redacție sau pe teren, ești cu gândul la ce ai de scris, urmărești evenimentele, stai cu telefoane după surse de la care ai nevoie de informații ca să scrii un articol. Ba mai pleci și în delegații, prin țară.

Și-a însușit deprinderile de bază „la grămadă”

Nu o dată am auzit păreri cum că acei copii care au crescut la creșă săptămânală rămân traumatizați. Sau ca aceste instituții erau niște „anticamere ale abandonului”. Cel puțin ridicol, din punctul meu de vedere. Pentru fiică-mea, perioada aceea este una de care și azi își aduce aminte cu mult drag. Își amintește foarte, foarte multe lucruri, de mă și mir că un copil atât de mic poate reține, în amănunt, și nume, și întâmplări.

De după ce a împlinit un an și până la 4 ani, cât a stat la creșă, toate lucrurile importante acolo le-a învățat. A învățat să facă la oliță, să mănânce singură, să se spele pe dinți, să se îmbrace și dezbrace fără ajutor, să-și lege șireturile. A învățat foarte multe lucruri, doar astea mi-au venit în minte.

Pia și Marieta, amintiri dragi

Și la grădiniță a fost bine, nimic de zis, dar creșa i-a rămas ei la suflet. În special Pia și Marieta, două îngrijitoare care le-au fost copiilor chiar ca niște mame. Fără exagerare. Nu numai că erau definiția blândeții și răbdării, dar femeile acelea făceau mai mult decât le obliga fișa postului să facă.

De exemplu, Marieta i-a făcut fiică-mi găuri în urechi și tot ea i-a pus și cercei. Din argint. Cumpărați de ea. Pe care nici nu a vrut să audă să-i plătesc. La fel, fără să fie datoria ei, Pia, draga de ea, le făcea baie copiilor. Nu aveau dușuri în grupul sanitar. Doar chiuvete micuțe, cât să ajungă piticaniile la ele, să se spele pe față și mânuțe. A cumpărat sau adus de acasă, nu știu, o cădița din plastic, să poată fi îmbăiați.

Zicea că nu o lasă inima să-i țină murdari și transpirați cinci zile, că aia nu e igienă dacă doar îi ștergi cu un prosop umed. Se și jena să ne spună când se terminau săpunul sau șamponul, pe care noi, părinții, luasem hotărârea să le aducem prin rotație. Că doar nu aveam pretenția să spele 20 de copii pe fiecare cu săpunul și șamponul lui.

Din dragoste, nu din obligație

Femeile acelea două – minuni de femei – aduceau adesea câte ceva pentru copii: câteodată biscuiți, alteori rahat, pufuleți sau covrigi din aceia pe șirag, care se dau la colindat. Nu puteau să mănânce și ăia mici să se uite la ele. Că n-aveau cum să se retragă undeva ca să mănânce și să-i lase nesupravegheați.

Mare grijă aveau de copii. Îmi amintesc că într-o zi reușisem să plec mai devreme de la serviciu și am ajuns la creșă înainte să se trezească din somnul de după-amiază. După cât de liniște era, mi-am dat seama că încă dormeau. M-am descălțat (era obligatoriu!) și-am mers pe vârfuri, să nu fac zgomot. În sala „de zi” nu era nimeni, așa că am luat-o ușor spre dormitor.

Marieta se plimba printre pătuțuri, de la un copil la altul, și îi tot invelea. Pe unii de câteva ori numai sub ochii mei, că nu stăteau mult cu păturicile pe ei, dădeau din picioare și se tot dezveleau. Gestul ăsta „vorbea” pentru și despre ea…

La creșa săptămânală, ce se punea pe masă aia se mânca

Mai știu de la fiică-mea că seara, înainte de culcare, ori Pia, ori Marieta, le spunea câte o poveste. Tot de la ea știu că la masa de prânz aveau grijă ca toți să se sature, cerând de la bucătărie, pentru mâncăcioși, supliment. Dintre ăștia mâncăcioși era și a mea, că doar de asta se așeza mereu la masă lângă Ilie. Ilie era o zgâtie de băiat, exact acel Dennis, pericol public. El știe de unde avea atâta energie, că la mâncare era un lingav. Niciodată nu își termina porția, indiferent cât s-ar fi rugat de el îngrijitoarele și ce i-ar fi promis.

A mea, cu capul în farfurie, mânca de o treceau transpirațiile. După ce își mânca porția, îl întreba pe Ilie (care stătea uitându-se pe pereți, pentru că nu aveau voie să se ridice de la masă până nu terminau toți): „Mai mănânci?” Și cum răspunsul era întotdeauna „Nu”, termina ea ce mai era în farfurie. Doar la masă erau oarecum prieteni. În rest, Ilie era modelul acela de copil cu care, deși nimeni nu vrea să aibă de-a face, tot nu scapă de… micile lui răutăți.

Împreună și la joacă, și la boală

Dacă acum, la program de zi, chiar și la cel scurt, de patru ore, statul în colectivitate este sursa nesfârșitelor îmbolnăviri, cel puțin în sezonul rece, imaginați-vă cum era la săptămânal. Toată lumea era conștientă de faptul că părinții nu prea aveau cum să stea cu ei acasă atunci când se îmbolnăveau. Că nu de plăcere sau cu intenția de abandon îi aduceau la săptămânal. Și-atunci ne-am înțeles omenește unii cu alții, părinți, îngrijitoare și asistenta creșei, că atunci când e vorba de vreo boală a copilăriei, cu care toți erau până la urmă datori, s-o facă toți și gata. Așa au trecut copiii prin ele, împreună.

Singurul incident neplăcut s-a întâmplat în chiar prima săptămână de creșă. Și chiar dacă am fost furioasă, am vociferat, am amenințat că fac și dreg, mi-am dat seama că a fost doar o nefericită întâmplare. Și că nu a fost vorba de dezinteres ori reavoință, ci doar de ghinion și de faptul că era greu să le faca față două îngrijitoare la 20 de copii.

Am găsit-o vânătă

În prima săptămână am dus fata luni dimineață la creșă, cu săculețul cu schimburi, cu tot ce avea nevoie. Într-o joi după amiază, în ciuda faptului că ni se spusese să nu venim la ei că-i dăm peste cap dacă ne văd, după ce am ieșit din tură, m-am dus. Am zis să le iau prin surprindere. Să văd eu cu ochii mei cum îi este fetei acolo.

Intru la grupa ei. Nimeni. Întreb la grupa alăturată și îmi zice că sunt afară, în curte, pe paturici, la umbră. Era iulie. Cobor pe scările din spate, care dau direct în curte, și văd copiii. Mă uit după a mea. După ce că sunt chioară, port ochelari, toți copiii arătau la fel, în chiloței și maiouri albe. Cum să o identific pe-a mea? E drept că îmi zâmbea strâmb o fetiță, cu o ditai vânătaia pe obraz, dar parcă nu era ea. Ce să vezi, ea era!

Am luat foc instantaneu. Aflu și ce s-a întâmplat. Douăzeci de copii nu puteau fi coborâți pe scară în brațe, toți odată, de numai două îngrijitoare. A mea începuse să meargă pe picioare, dar nu de multă vreme, așa că nu avea cine-știe-ce siguranță pe ele. A căzut pe scări și s-a lovit. M-am revoltat, am facut ca toate visele urâte, dar până la urmă am înțeles și m-am calmat. A fost singura problemă în cei trei ani de creșă săptămânală. În rest, numai de bine. Pe cuvânt!   

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa