Am fost în întregime un copil de oraş. Nici măcar în vacanţe nu scăpam de oraş, bunicii materni locuind tot în oraş, ba chiar unul mai răsărit decât al nostru. Chiar şi aşa, toate cele trei luni de vară plus celelalte două vacanţe mai mici ni le petreceam, fratele meu şi cu mine, obligatoriu la bunici. Pesemne ca era un loc magic, din moment ce în clasa a opta am vrut să fug de acasă ca să ajung la ei şi am plâns cu lacrimi amare atunci când visul meu de a mă muta cu ei a fost spulberat.
Bunicii erau vrednici locuitori ai unui bloc modern, construit în era noastră, a nepoţilor, dar asta nu conta. Ceea ce conta era ea, bunica mea, şi mirosul casei pe care-l căutam în orice alt loc pe care-l vizitam. Sunt convinsă că spiritul casei i se supunea bunicii întreg şi ascultător, iar ea îl modela după dorinţă, cu mâinile ei albe, pline de pistrui, întotdeauna împodobite cu verighetă şi un inel şi cu unghiile colorate într-o nuanţă de roz pal.
Căci bunica mea era într-adevar doamna şi stăpâna casei. Cu manichiura perfect făcută de coana Miţa, cu rochiile croite pe comandă la Union, cu părul ondulat de la atâtea bigudiuri puse cu bere, robotea în bucătărie cât era ziua de lungă, iar noi, copii de oraş, strâmbam din nas la mâncărurile pe care le învăţase de la bunica ei sau dintr-o carte mare, groasă, cu file îngălbenite şi cu coperţi ce stăteau să cadă şi care o învăţau pe tânăra soţie totul, de la cusutul pieptăraşelor pentru bebeluşi la pregătirea şi aranjarea mesei.
Cele mai dragi şi mai vii amintiri mi se deşteaptă vara, căci îmi amintesc nerăbdarea şi somnul întrerupt de teama de a nu pierde plecarea ei la piaţă. Se întâmpla devreme, mult prea devreme pentru mine, care adoram să dorm până târziu, dar nu voiam cu niciun chip să pierd „tocmeala”. Căci bunica nu cumpăra nimic din prima, toată marfa era încercată, mirosită şi gustată. Roşiile se căutau roşii pe toate părţile, pepenii galbeni se miroseau la codiţă, iar cei roşii se băteau uşor cu palma peste coaja groasă ca să „sune”, dovleceii se zgâriau uşor cu unghia, caisele se desfăceau în jumătate, iar cireşele erau gustate. Urma negocierea: fie precupeţul lăsa un ban, doi, trei, fie mai adăuga două, trei bucăţi la final. Veneam cu sacoşele încărcate, aşezând obligatoriu, peste kilogramele de vinete, roşii şi ardei graşi, legăturile de „verdeaţă” şi un buchet de flori.
Din când în când, urmărind preţul pieţei, pleca de acasă cu două găleţi. Era timpul pentru conserve, zacuscă, gemuri, dulceţuri şi şerbeturi pentru trei familii. Nimic prea fancy, însă delicios: nu auzise de dulceaţă de mango sau de portocale, dar mâncam tot anul dulceaţă de cireşe amare, de căpşune, de zarzăre sau de trandafiri. Şerbeturile le freca într-un vas mare, aşezat între picioarele unui scaun răsturnat, în timp ce pe tâmple i se prelingea o picătură de sudoare. Cel de trandafiri era preferatul meu; trecerea de la petalele parfumate şi catifelate ce umpleau muşamaua înflorată a mesei vechi la crema roz din castron mă lăsa mută, savurându-l încetişor, de după perdelele ce ascundeau zăduful după-amiezelor de vară, într-un pahar cu apă rece ca gheaţa în care se scufunda alene, încolăcit în căuşul unei linguriţe „de zestre”.
La început de toamnă, primeam misiune să aducem pietre. Le căutam pe cele mai netede, pe cele mai frumoase şi le strecuram în buzunarele doldora. Bunica le spăla, le număra şi le punea într-o oală imensă în care începea să bolborosească magiunul de prune. La fiecare învârteală de lingură, pietrele zornăiau pe fundul oalei. Căci oale cu interior antiaderent nu existau, iar de tuciurile de fontă în care gătise până să ajungă la oraş cred că era sătulă.
Conservele erau învelite apoi în cârpe, prosoape şi pături şi înghesuite într-o ladă de lemn, ladă ce-şi avea locul sub masa din bucătărie. Mâncatul cu picioarele pe ladă era semnul că vara este pe sfârşite şi în curând va începe şcoala. Ajunşi acasă, începea dorul. De bunica şi de mâncărurile ei “ţărăneşti”. Căci bunica făcea, ca nimeni alta, mâncăruri mai puţin obişnuite altor case, mâncăruri pe care şi acum le gust cu papilele minţii, căci atunci le gustam în mod real prea puţin. Niciodată şi nicăieri n-am mai găsit mâncare de castraveţi muraţi aşa cum o făcea ea. Chiar şi acum, după atâţia ani, văd borcanul „de cinci” de pe pervaz în care se murau la soare castraveţi mici şi tari, cu brobonele, printre care pluteau bobiţe de muştar şi de piper şi căţei de usturoi.
Şi tot la ea am mâncat ceva ce pe atunci nu credeam că mai există în altă casă: mâncare de gutui (dulce!) cu pui. O făcea rar, o dată pe an şi o mâncam ca pe o ciudăţenie, combinaţia de gutuie cu sos dulce şi cu pui lăsându-mă într-un şoc al gustului pe care-l am astăzi când îi văd pe belgieni mâncând piure de cartofi cu cârnaţi şi cu sos de mere. Am aflat târziu că ceea ce credeam atunci că numai bunica a ştiut să inventeze se mai consumă şi în alte case, dar mai marocane. Şi atunci se naşte întrebarea: de unde reţete marocane în bucătăria bunicii? Cred că nu voi afla niciodată.
Iarna, de sărbători, făcea obligatoriu piftie şi cârnaţi. În zilele acelea toată casa mirosea a foi de dafin şi piper, a supă de oase şi a carne de porc, destul de rară altfel. Oasele se izbeau tare de masă, aceeaşi masă veche, de brad, făcută de cumnatul, mare meşter lemnar, iar măduva era desprinsă cu cuţitul. Se mânca apoi, pe pâine, cu sare (grunjoasă, neiodată) pe deasupra. În timpul ăsta, piftiile se închegau în jurul urechilor de porc, iar cârnaţii erau înşiraţi pe un băţ afară, „să-i prindă gerul”.
Dacă mâncărurile păreau exotic-rurale şi elaborate în comparaţie cu cele mai moderne ale mamei mele, la deserturi îşi pierdea răbdarea, fiind încropite la repezeală. Prajitura „cu grătar”, făcută iniţial cu marmelada ce se tăia dintr-un bloc mare, tremurător ca o piftie, ce stătea tot timpul pe tejgheaua cofetăriei, apoi cu magiun de prune şi salamul de biscuiţi mi-au marcat şi îndulcit copilăria. La fel, o credeam inventatoarea lor absolută, combinând cu îndemânare două-trei ingrediente pentru potolirea poftei de dulce a copiilor, iar apoi a nepoţilor. Târziu am aflat că faimoasele friganele, acele felii de pâine înmuiate în lapte, tăvălite prin ou şi apoi prăjite în tigaia de lângă care nu plecam până ce ultima bucată nu era gata, erau mâncate şi de colegele mele de generaţie, diferită fiind doar abordarea: la noi se presărau cu zahăr, la ele se mâncau cu brânză sau cu spanac.
E drept, recunosc: a fost o perioadă în viaţa mea când astfel de amintiri erau adânc îngropate ori sub reţete minunate, cu ingrediente noi, ori sub veşnica deviză „nu am timp”, ori sub caserolele din supermarket, gata la minut. Vremurile s-au schimbat, însă, de când am devenit mamă şi, în plus, am părăsit şi ţara. Toate amintirile revin la viaţă, iar eu visez zi şi noapte la nişte castraveţi muraţi ca ai copilăriei mele. Sau la o supă de oase. Sau la o cană cu zeamă de varză. Sau la o pâine făcută „clasic”, în ţest.
E clar, mă apuc de bucătărit, las deoparte joaca din magazine. Pe vremea bunicii nu exista supermarket.
Am început uşor, cu ghivece cu ceea ce azi numesc plante aromatice şi nu „verdeaţă”, aşa cum le spunea bunica.
Cimbru, rozmarin, pătrunjel, oregano, un mic copăcel de dafin, mentă, iar mâine mă duc la piaţă. Să vezi ce figură uimită va face măcelarul când îi voi cere (iarăşi!) trei oase cu măduvă şi o caserolă cu creier. Aici nu le cumpără nimeni, de-asta se şi aduc numai la comandă. „Îţi plac mult, nu-i aşa?”, m-a întrebat din colţul gurii, privindu-mă pe sub sprâncene. „Şi mie, dar nu mă crede nimeni”, continuă. Îi zâmbesc şi mă mut alături, la colegul ce vinde lapte şi iaurt şi unt gras şi galben şi brânzeturi care mai de care mai bune.
E bine, am ajuns acasă. Căci acasă este acolo unde îţi este bucătăria! Îţi mulţumesc, mamaie, de la dumneata am învăţat!
