Uneori, simt că sunt două mame în același trup. Una pentru fiica mea. Una pentru fiul meu. Și între cele două, o femeie obosită care încearcă să țină balanța echității în echilibru perfect. Să nu nedreptățească, să nu uite, să nu rateze, să nu încline mai mult spre unul decât spre celălalt. Pentru că eu știu cum e să crești într-o familie în care unul dintre copii e „alesul”, iar celălalt rămâne doar „sprijin emoțional”.
Am doi copii cu o diferență de șase ani între ei. Fata este mai mare și este aproape majoră acum. Băiatul, cel mic, e încă în perioada aceea intensă, în care totul se petrece în volum maxim, cu energie și cu dependență de părinte. De când l-am născut am știut că provocarea mea va fi să fiu egală. Să fiu mamă pentru doi, fără ca vreunul să simtă că e mai puțin văzut, mai puțin iubit, mai puțin important.
Ceea ce nu mi-am imaginat e cât de obositor va fi acest angajament. Cât de des va însemna să gătesc două feluri de mâncare la prânz sau la cină, pentru că fiecăruia îi place altceva și nu pot să le cer mereu să accepte compromisuri. Cât de des mă voi simți vinovată dacă îi cumpăr ceva unuia și celălalt nu primește nimic. Cât de atent va trebui să planific orice gest, orice surpriză, orice experiență, pentru ca cei doi să nu simtă că s-a investit mai mult, mai frumos, mai devreme sau mai des în celălalt.
- CITEȘTE ȘI: Poţi creşte la fel doi copii?
Egalitate la surprize
Când fata mea a împlinit 10 ani, i-am făcut o surpriză mare: prima călătorie cu avionul. Își dorea de ani de zile să zboare, visa cu ochii deschiși la locurile din reviste și la avioanele care brăzdau cerul. Am pus bani deoparte luni întregi pentru acel city-break. I-am spus în dimineața plecării că mergem să mă ducă pe mine la aeroport, iar acolo a constatat că în bagaj erau hainele tuturor. I-a strălucit fața și mi-a spus că e cea mai frumoasă zi din viața ei. Nu o să uit niciodată.
Dar știam că, peste ani, va trebui să fac același gest pentru băiat. Nu pentru că el mi-ar fi cerut, ci pentru că eu aveam nevoie să echilibrez povestea. Când a împlinit și el 10 ani, am repetat gestul: o vacanță surpriză în străinătate, planificată în detaliu, păstrând același mister, aceeași emoție, același gen de destinație. A fost fericit, iar eu am simțit că am închis cercul.
Egalitate la deciziile din viața de zi cu zi
În fiecare decizie mică de zi cu zi – de la cine alege ce film vedem, la cine alege muzica în mașină sau cine primește un mesaj primul când sunt plecată – există o balanță interioară pe care o calibrez constant. Nu e nimic la întâmplare. Uneori, nici măcar pupicii de noapte bună. Pentru că eu vreau să știu că fiecare dintre copiii mei se simte la fel de iubit. Nu în mod identic – pentru că ei sunt atât de diferiți –, dar în mod echitabil.
Acest efort vine dintr-o rană veche. În familia extinsă din care provin au existat părinți care au avut copii preferați. Nu neapărat pentru că au fost răi sau nedrepți în mod voit. Uneori, pentru că unul semăna mai mult cu ei înșiși. Alteori, pentru că unul era mai cuminte, mai ușor de gestionat. Sau, pur și simplu, pentru că relația s-a legat mai ușor și mai firesc cu unul și mai greu cu celălalt. Și totuși, acea diferență s-a simțit. S-a acumulat. S-a transformat în resentimente, în comparații, în relații tensionate între frați care și-au dus mereu în spate convingerea că unul a fost mereu „mai” – mai bun, mai iubit, mai ales.
Eu nu vreau ca fata mea și băiatul meu să simtă asta. Nu vreau să se uite înapoi peste ani și să se întrebe care a fost preferatul. Vreau să se știe iubiți, fiecare în felul său, dar la fel de profund și să știe că sunt la fel de „prezenți” în viața mea.
Este foarte obositor să vrei să oferi totul la fel
Uneori, acest ideal mă copleșește. Pentru că nu pot fi peste tot. Pentru că fata mea e acum adolescentă și are nevoie de alt tip de prezență, mai subtilă, mai emoțională, mai profundă. Iar băiatul e încă în faza în care cere să fiu prezentă fizic, cere atenție, joacă, timp. Și uneori simt că trag de mine în două direcții. Că sunt două lumi pe care trebuie să le țin unite cu sfoara fragilă a echității. Că orice scăpare va fi contabilizată de memoria lor afectivă.
Am zile în care îmi iese. Zile în care reușesc să le dau amândurora ce au nevoie și în care îi văd mulțumiți, conectați, armonioși. Dar am și zile în care nu reușesc să fiu suficientă pentru niciunul. Zile în care fata mea îmi reproșează că petrec prea mult timp cu cel mic, iar el îmi reproșează că nu mai sunt disponibilă ca înainte. Zile în care mă simt prinsă la mijloc între două iubiri uriașe care mă trag în direcții diferite.
Poate că e normal. Poate că toate mamele cu doi copii trec prin asta. Poate că echitatea nu înseamnă egalitate milimetrică, ci intenție constantă și iubire împărțită fără rest.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Cum se înmulțește și cum se împarte iubirea când ai doi copii. Povestea farfuriei albastre
Până la urmă contează amintirile care rămân în suflet
Dar eu continui să țin scorul. Nu cu pixul și hârtia, ci în inima mea. Continui să mă întreb: a fost prea mult pentru ea? Prea puțin pentru el? A simțit că l-am uitat? A simțit că o neglijez? Și de fiecare dată când aud „mulțumesc, mama” de la unul sau de la celălalt, îmi spun că e bine. Că încă e bine.
Poate că nu reușesc mereu să fiu egală. Dar încerc, în fiecare zi. Cu fiecare gest, fiecare alegere, fiecare îmbrățișare distribuită cu grijă.
Poate că nu vor crește cu aceleași amintiri, dar sper să crească cu aceeași senzație: că au fost iubiți, văzuți și importanți. În mod egal. În mod diferit. Dar întotdeauna, profund și constant. Pentru că, la finalul zilei, asta înseamnă să fii mamă: să iubești complet, imperfect, dar echitabil. Și să porți în tine două inimi, dar să le ții pe amândouă în echilibru.
