Patul conjugal a ajuns pentru mine acea Meka la care am impresia că nu voi ajunge niciodată. De mai bine de șase ani, dorm cu copiii în pat. Până când?
Înainte de a deveni mamă, aveam în cap foarte bine întipărite teoriile: copilul va dormi în patul lui, singur în camera lui. Probabil ca și în cazul altor subiecte legate de copii, aveam impresia că „așa cum îți obișnuiești copilul, așa îl ai”. Încă mai cred în această teorie, însă, atunci când vine vorba de somnul lor, nu reușesc deloc să o aplic.
Aș putea spune că am încercat, dar ceva mi-a scăpat pe drum. Copilul meu cel mare a fost pus în pătuțul lui și acolo a dormit până la șase luni, cu pauzele evidente de hrană pe timpul nopții. După vârsta de șase luni, m-am gândit că poate nu e cea mai bună idee să-i mai dau lapte noaptea și am încercat să-i scot mesele nocturne. Din acel moment, deși m-am răzgândit repede și i-am oferit tot ce dorea el, nu a mai vrut să doarmă singur în pătuțul lui. Se trezea la fiecare 30 de minute noaptea, iar eu nu făceam altceva decât să dorm mai mult în picioare, între camera lui și camera mea. Într-o noapte, m-am așezat în patul din camera lui, cu el în brațe. A dormit copilul extrem de liniștit până dimineața. A doua noapte, chiaună de oboseală, l-am luat din nou. De atunci, dormim împreună în fiecare noapte.
Între timp, a apărut și copilul numărul doi. Cu el nu am vrut să mai experimentez nimic. Eram atât de obosită încât pentru câteva minute în plus de somn, l-am luat în pat cu mine atunci când a cerut el. Dacă a vrut să mănânce noaptea, i-am dat, dacă se liniștea la mine în brațe, dormeam cu el toată noaptea.
Acum băiatul cel mare are șase ani și jumătate, iar cel mic, patru ani. Dormim împreună, ca refugiații de-a latul patului, eu la mijloc între ei. Simt că nu am aer în fiecare noapte căci, da, amândoi vor să se cuibărească cât mai bine în mama lor. Nu am loc, nu am intimitate și nici prin patul conjugal nu am mai trecut de multă vreme.
Dar cu patul conjugal cum rămâne?
Soțul meu a părut că s-a împăcat foarte bine cu ideea și multă vreme mi-am pus problema dacă mă mai iubește, având în vedere că nu pare să-mi ducă lipsa din patul matrimonial. Normal că mă iubește, dar, în același timp, se simte ca un rege singur într-un pat mare. Iar când mă plâng că nu mai vreau să dorm cu copiii căci nu mă odihnesc bine și suficient, pare să mă privească în gol. Nu mă încurajează nici o secundă să facem eforturi împreună pentru a mă desprinde din această situație.
Am avut o singură încercare ce a eșuat cu brio. I-am convins pe cei mici să doarmă singuri, spunându-le că în felul acesta se vor putea juca pe întuneric și se vor putea culca atunci când își doresc ei, nu când le spun eu. Au fost extrem de entuziasmați de idee. Seara, înainte de culcare le-am montat o lumină de veghe, am instalat video monitorul, i-am pupat și le-am spus că sunt foarte mândră de ei. Am închis ușa și după 30 de minute m-am auzit strigată cu disperare. Voiau să doarmă cu mine și s-au agățat de mine ca niște lipitori. Nu am mai scăpat. De atunci, nici nu vor să mai deschidem discuția despre dormitul singuri. Mi-au spus răspicat că vor să doarmă cu mine toată viața.
Soțul meu a ridicat din umeri și mi-a spus „ai răbdare să mai crească și nu vor mai vrea ei să doarmă cu tine”. Această afirmație chiar mi-a dat de gândit. Oare cât de important este să revin în patul conjugal? Chiar va veni perioada în care cei mici nu mă vor mai vrea lângă ei?
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
