Am vrut mereu să fim niște părinți implicați în viața școlară a copiilor noștri. I-am ajutat la teme, le-am explicat acolo unde nu au înțeles. Practic, le-am acordat tot sprijinul necesar. Într-o zi, când mi-am dat seama că fiica mea de clasa a II-a nu știe nici măcar să se prezinte în limba engleză, după doi ani de așa zis studiu al acestei limbi, am decis să fac eu cu ea un fel de meditații.
Am căutat cărți și am decis ca în fiecare sâmbătă să lucrăm o oră la engleză. Mai în joacă, mai în serios trebuia să mă transform din mama ei în doamna profesoară. La început a fost distractiv. Ea se bucura că petrecem timp împreună, eu o și vedeam vorbind cursiv cu toată lumea în următoarea noastră vacanță. Doar că ea mă vedea în continuare doar mama ei, iar eu mă transformam din ce în ce mai mult în doamna profesoară. Nu doar că aveam pix roșu, dar aveam și atitudinea necesară. Iar copilului nu îi mai plăcea de mine. Nu de mama ei, ci de amestecul nepotrivit de mamă-profesoară, care dăduse naștere unui balaur.
Bine că am conștientizat repede. În scurt timp, am găsit o școală unde, pe bani destul de mulți, copilul a primit lecții de engleză, iar eu m-am întors la rolul meu de mamă. Una cu câteva sute de lei mai puțin în buzunar, dar orice are un preț, chiar și liniștea din casă.
Nicio vârstă nu este potrivită pentru meditații părinte-copil
Anii au trecut și în gimnaziu a apărut nevoia de explicații suplimentare la matematică. Aici nu m-am priceput. De fapt, am încercat să o ajut la o temă și a luat nota 4. De atunci, m-a rugat să nu mai încerc, că note mici poate lua și singură.
Pentru context: fiică-mea avea la clasă o doamnă profesoară aproape imposibilă. Cine nu înțelegea ce explica ea era amenințat că nu va face nimic în viață. Iar copiii chiar nu înțelegeau. Toți erau în urmă cu materia și dezvoltaseră o aversiune nu doar față de doamna, ci și față de matematică.
Tata-meditatorul nu este la fel de simpatic precum tata-tati
Noi, ca niște părinți responsabili, nu am vrut să aibă goluri. Cea mai la îndemână soluție era să îi explice tatăl ei, căruia îi place să facă asta și știe și foarte bine matematică. La început, lucrurile păreau să meargă bine, dar după câteva ședințe spiritele au început să se încingă. S-a lăsat cu lacrimi, cu țipete și de-o parte și de alta. Ea nu înțelegea de ce el nu înțelege că ei nu îi place matematica. El nu pricepea de ce ea nu înțelege ce îi explică, pentru că, spune el, este totul foarte simplu. Eu eram spectator, iar din postura mea (ingrată, de altfel) se vedea așa: El avea niște așteptări foarte mari, explica de mai multe ori, în mai multe forme. Ea, dacă vedea că nu a înțeles, se panica, pentru că nu voia să își dezamăgească tatăl. Eu trebuia să îi împac pe amândoi.
Au trecut patru ani de-atunci, suntem toți bine, vorbim unii cu alții, ba chiar ne distrăm împreună. Totuși, în acea perioadă, atmosfera din casă era atât de încinsă încât senzația mea era că noi, părinții, ne vom dezmoșteni în curând copiii, ei se vor lepăda simultan de noi, iar noi vom divorța după fiecare oră de pregătire la matematică tată-fiică.
Unele povești par că se repetă
Îmi aduc perfect aminte seara în care soțul meu i-a povestit fiicei propria lui poveste de dragoste&ură cu matematica. Nici el nu o agrease în primă fază. Când era printr-a V-a, tatăl lui a început să lucreze cu el și să îi explice despre rolul pe care această materie îl are în dezvoltarea creierului. La 10-11 ani, nu a priceput. Pe măsură ce a crescut și a învățat și informatică, și-a dat seama că toți algoritmii ăia îl ajută și în viața de zi cu zi. Și-a adus aminte de zecile de probleme lucrate din Petrică și Niță&Năstăsescu și i-a dat o mulțime de exemple de moduri în care matematica te poate ajuta în viață. Atât de empatic și de firesc i-a vorbit, că zău dacă nu îmi venea și mie, care am urât toate științele exacte, să iau o culegere și să rezolv câteva ecuații.
Momentul a fost emoționant, dar a fost mai degrabă un punct în care am renunțat și la meditațiile la matematică acasă. La sfârșitul clasei a VII-a, am găsit o doamnă profesoară. Ea i-a arătat copilei că poate să lucreze probleme de algebră și de geometrie de plăcere, nu doar pentru o notă la examen.
- CITEȘTE ȘI: Oana Moraru: „Îți trebuie multă stăpânire de sine să nu trimiți copilul la meditații din Pregătitoare”
Economisești bani, dar strici relația cu copilul
Probabil că mulți părinți se gândesc că dacă fac ei meditații cu copiii vor scuti câteva sute de lei lunar. Dacă nu ești în situația de a nu avea efectiv ce să pui pe masă de mâncare, din experiența mea îți spun că nu faci nicio economie.
Nu merită să riști relația cu copilului pentru atâta lucru. Nu o să fii nici mama, nici profesoara, ci o struțo-cămilă care bulversează copilul. O să începi să te iei prea în serios. De la o explicație la alta, tonul o să ți se ridice prea tare. Atât de tare că o să se apuce de teme și copiii din vecini. Și după ce ai fost doamna aspră care vrea să scoată din copil olimpic, mai greu o să poți să redevii mama iubitoare și înțelegătoare.