Când copilul tău intră la un colegiu național de top, toată lumea te felicită. Se vorbește despre performanță, despre viitor, despre oportunități. Nu se vorbește despre singurătate, despre găști, despre copii care nu se potrivesc într-un tipar și despre profesori care văd doar rezultatele. Știu ce veți spune: așa este peste tot. Probabil că aveți dreptate. Dar dacă se întâmplă peste tot, de ce ni se pare normal? Când am ajuns să considerăm că excluderea, răutatea și ideea că valoarea unui copil depinde de ceea ce produce sunt o parte firească a adolescenței?
La ultimul clopoțel al fiicei mele m-am gândit doar că, după patru ani, în sfârșit se termină. De foarte mult timp nici eu, nici ea nu mai așteptam nimic de la acest moment. Cum, de altfel, nici de la liceul în care a învățat.
„Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să urc pe scena aia!”
În timp ce fiecare clasă urca pe scenă cu scenetele pregătite pentru festivitate, am auzit o fată spunându-i mamei sale: „Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să urc pe scena aia”. Nu o cunoșteam. Nu știu prin ce trecea. Dar replica aceea mi-a rămas în minte tot restul zilei. Am petrecut mult timp ieri în holul ca o catedrală de la intrarea în liceul fetei mele. Și, încet, încet, am început să observ copiii care stăteau singuri.
Îi vedeai plimbându-se pe lângă pereții holului mare de la intrare, cu ochii în pământ, fără să pară că așteaptă pe cineva. Păreau copii care se obișnuiseră să fie invizibili și m-am întrebat câți dintre ei traversaseră ultimii patru ani exact așa. Copila mea mi-a spus de multe ori că bullyingul din liceu nu seamănă cu cel din filme. Nu este întotdeauna despre aspectul fizic, despre haine sau despre kilograme. Uneori, este mult mai subtil și tocmai de aceea mai greu de observat. Este despre cine este invitat și cine nu, despre cine este ascultat și cine este ignorat, despre cine stabilește regulile și cine învață să se adapteze la ele.
În orice colectiv apar lideri informali. Problema începe atunci când întreaga clasă ajunge să funcționeze după regulile unui grup restrâns, iar ceilalți înțeleg că acceptarea are un preț. Că pentru a aparține trebuie să gândești la fel, să vorbești la fel, să râzi la aceleași glume și să alegi aceleași tabere. Iar dacă nu poți sau nu vrei să faci asta, nu ești neapărat atacat direct. Doar că începi să dispari încet. Aproape invizibil. Din conversații, din grupuri, din planuri, din fotografii. Până când și tu ajungi să crezi că locul tău este undeva pe margine.
- CITEȘTE ȘI: Excluderea din grup: o formă de bullying care nu lasă vânătăi, însă doare la fel de mult
La ce ar fi trebuit să se adapteze?
Mult timp m-am întrebat dacă nu cumva problema e la copiii care rămân pe margine. Dacă nu cumva ar fi trebuit să fie mai sociabili, mai relaxați, mai adaptabili. Astăzi nu mai sunt atât de sigură. Pentru că mă întreb: la ce anume ar fi trebuit să se adapteze? La ideea că pentru a fi acceptat trebuie să râzi la glumele potrivite și să ignori oamenii „nepotriviți”? La regula nescrisă că este mai sigur să taci decât să aperi pe cineva care riscă să fie exclus? La convingerea că popularitatea valorează mai mult decât bunătatea?
Nu spun că toți copiii populari sunt răi și nici că toți copiii singuratici sunt victime. Viața este mai complicată decât atât. Dar mă întreb dacă nu cumva folosim prea ușor cuvântul „integrare”, fără să ne întrebăm în ce anume îi cerem unui adolescent să se integreze. Privind-o pe fiica mea după acești patru ani, am ajuns la o concluzie: sunt sigură că nu mi-aș fi dorit să se adapteze mai mult.
Ce se întâmplă când un copil nu mai vrea să performeze?
În cei patru ani, fiica mea a încercat totul. A fost olimpică națională, a făcut teatru, a scris la revista școlii, a legat prietenii, a pierdut prietenii, s-a îndrăgostit, a fost dezamăgită, a încercat să înțeleagă cine este și unde îi este locul. În ultimul an de liceu, a luat o decizie care i-a surprins pe mulți: a renunțat la olimpiadă. Nu pentru că nu mai putea și nici pentru că nu mai era bună. Ajunsese la faza națională. După trei ani în care mare parte din timpul ei liber fusese organizat în jurul performanței, a început să se întrebe ce își dorește ea cu adevărat. Și a ales să se oprească. Pur și simplu ajunsese într-un punct în care voia să își folosească timpul și energia și pentru alte lucruri. Mi-ar plăcea să spun că toți adulții au privit această alegere cu înțelegere. Dar nu a fost așa.
Relația cu profesoara care o pregătise s-a răcit. Când a decis să nu mai continue, a simțit că nu mai este privită la fel. A înțeles că relația a funcționat foarte bine atât timp cât producea rezultate. Poate că nu aceasta a fost intenția profesoarei ori poate că a fost dezamăgirea firească a unui om care investise mult într-un elev. Dar un adolescent nu vede intențiile. El vede doar că până ieri conta, iar astăzi pare să conteze mai puțin. Și începe să se întrebe dacă valoarea lui stă în ceea ce este sau în ceea ce produce. Ea știe că poate renunța la o performanță fără să renunțe la valoarea ei.
Viața care nu apare în catalog
Dar până să ajungă la această concluzie a trecut prin multe alte lucruri care nu apar în niciun catalog. A făcut teatru și a descoperit acolo ceva ce școala uită uneori: că adolescenții nu sunt doar elevi. Sunt oameni care caută un loc în lume, care au nevoie să fie ascultați, care încearcă să înțeleagă cine sunt atunci când nu mai sunt definiți de note și rezultate. A legat prietenii despre care era convinsă că vor dura și a descoperit că unele dintre ele nu rezistă. S-a îndrăgostit și a aflat că sentimentele nu vin întotdeauna cu finalul pe care îl speri. Chiar cu o zi înainte de ultimul clopoțel a primit o veste care pentru mulți adulți poate părea minoră, dar care pentru un adolescent are greutatea unei mici tragedii. La 18 ani, astfel de lucruri nu sunt niciodată mici. Așa cum nici excluderea, singurătatea sau sentimentul că nu aparții nu dor mai puțin doar pentru că apar în adolescență.
Profesorii pe care și-i va aminti peste zece ani
Când mă gândesc la cei patru ani de liceu ai fiicei mele, nu îmi vin în minte nici mediile, nici olimpiadele, nici clasamentele. Îmi vin în minte oamenii. Cred că adevărata măsură a unei școli nu stă în numărul de olimpici, în mediile de admitere și nici în clasamente. Stă în oamenii pe care îi întâlnesc copiii noștri acolo. În profesorii care înțeleg că un adolescent poate veni la școală după o noapte în care a plâns din dragoste, după o ceartă cu părinții sau după o dezamăgire care îi ocupă toate gândurile și că, în ziua aceea, poate are nevoie să fie întrebat mai întâi cum se simte și abia apoi dacă și-a făcut tema.
Așa a fost profesoara de engleză, care știa că adolescenții nu intră în clasă ca niște recipiente goale care trebuie umplute cu informații. Veneau cu anxietăți, cu întrebări, cu conflicte, cu despărțiri, cu probleme de acasă și cu nesiguranțe pe care de multe ori nu aveau curajul să le spună nimănui. Și, cumva, găsea întotdeauna timp și pentru acestea.
Așa a fost dirigul lor, profesorul de arte de care au avut parte doar în ultimul an. Într-un sistem care măsoară aproape totul în note, procente și rezultate, el părea preocupat de altceva. Îi întreba cum se simt. Îi asculta. Îi trata ca pe niște oameni care au o viață și în afara școlii. Din când în când, îi scotea la o cafea și stătea de vorbă cu ei despre lucruri care nu apăreau în niciun manual.
Unii vor spune că acestea sunt detalii mărunte. Eu cred că sunt uriașe. Pentru că adolescența este perioada în care începi să îți construiești imaginea despre tine și despre lume. Iar uneori, un profesor care te ascultă, care te vede și care îți transmite că exiști și dincolo de rezultate poate schimba mai mult decât o lecție perfect predată.
După patru ani de liceu, am ajuns să mă uit la profesori așa cum mă uit la medici. Competența este obligatorie, nu este negociabilă. Dar nu este suficientă. Când îți alegi un medic, nu te interesează doar câte lucruri știe. Te interesează dacă te ascultă, dacă te vede, dacă te tratează ca pe un om, nu ca pe un caz. Astăzi cred că la fel ar trebui să ne uităm și la școli.
Adevărata valoare a unui liceu nu stă doar în câți olimpici produce, ci și în câți adolescenți reușesc să treacă prin el fără să își piardă încrederea în ei înșiși. Iar dacă mă întrebați ce a câștigat fiica mea în acești patru ani, răspunsul meu nu este „o diplomă” și nici „o medalie”. Este faptul că, în ciuda tuturor dezamăgirilor, a rămas aceeași fată care nu-și dorește să fie crudă pentru a fi acceptată, care poate renunța la o performanță fără să creadă că și-a pierdut valoarea și care încă mai crede că bunătatea este mai importantă decât popularitatea. Pentru mine, aceasta este adevărata reușită.
