Am o hotărâre și o tenacitate care pot muta munții din loc. Nu mă dau bătută, nici dacă simt că-mi plesnește inima-n piept. Cred că nici nu pot să funcționez altfel. Decât luptând cu infrigurarea unui om care știe că altă cale de izbândă n-are.
Am sperat, însă, ca atunci când îmi voi dori un copil, Dumnezeu să mă cruțe. Să mă păsuiască de la zbucium și neliniști. Iar pentru câteva luni așa am și crezut că este. M-am văzut ca fiind cea mai norocoasă femeie. Cea mai binecuvântată și ocrotită. Rămăsesm însărcinată după doar câteva încercări. Tot ce știam în acel moment era că trebuie să merg la control, să ascult sfaturile medicului, să mănânc, să mă odihnesc. Să fiu fericită. Și recunoscătoare. Și am fost. Am continuat să muncesc zi de zi, să scriu și mai mult la ziarul la care lucram, cu o râvnă și-o dorință pe care acum nu mi le pot explica. Mi-era atât de bine. Uitam adesea de somn, de foame, de sete.
„O săptămână până aflam dacă așteptam băiat sau fetiță”
Pașii mei parcă nici nu mai atingeau pământul sterp al Bucureștiului, ci doar câmpuri cu flori înmiresmate și fluturi gingași. Ar mai fi trebuit să treacă o săptămână ca să pot afla dacă copilul pe care-l așteptam să vină era fetiță sau băiat. Atunci, florile din visul meu s-au ofilit, iar fluturii s-au transformat în omizi păroase. Atunci am murit și eu. Cu totul. Așa am simțit când am aflat că inima din pântecul meu încetase să mai bată în urmă cu 3 săptămâni. „Puteați să dați în septicemie!”, am auzit ca prin vis vorbele doctorului. În mintea mea nu mai încăpea îndoială. Era doar vina mea, nu avusesem suficient de multă grija. „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă!”, mi-am spus cu groază. Simțeam cuțite în inimă.
„De ce inima copilului meu s-a oprit?”
De-atunci, s-au adunat multe luni de chin. Nesfârșite drumuri pe la medici, care doar mă priveau compătimitor, declarându-și într-un fel sau altul neputința. Ce trebuia să fac ca să pot rămâne însărcinată? Încotro trebuia să o iau? De ce inima copilului meu s-a oprit? La nesfârșit, aceleași întrebări.
Nu era săptămână în care să nu mi se recolteze sânge pentru vreun set de analize. Până la urmă, la insistențele mele am facut și niște teste de trombofilie. Am avut norocul să întâlnesc un doctor care să-mi povestească câte ceva despre riscurile de a pierde sarcini din cauza unor mutații genetice, a unor anomalii de coagulare a sângelui. Așa am descoperit că posed două astfel de minunății. Părerile medicilor au fost despicate-n două: ba că n-ar purta ele vina suferinței mele, ba că de fapt ele și-ar fi bagat coada și mi-ar fi pricinuit necazul.
Trebuia să fac ceva. Nu știam ce. Nu mai aveam stare. M-am îndopat cu vitamine. Am făcut zeci de monitorizări. Injecții care să declanșeze ovulația. Nimic. Doar lacrimi. Eram buimacă de cap. Și reușisem să-l zăpacesc și pe omul de lângă mine atât de rau, că-l făcusem să creadă că singura soluție ar fi FIV-ul sau adopția. Le acceptase pe fiecare. Dar nu se resemnase. Inima lui încă îi mai spunea: “mai așteptați, mai aveți răbdare și credință”! Și asta mă scotea câteodată din minți.
Relaxare și toate analizele posibile, până am spus: „Am obosit! Gata!”
Lună de lună eram din ce în ce mai sleită de puteri. Tulburată. Medicii mă trimiteau la munte să mă relaxez. Am fost. Și-n vârf de munte. Și pe malul apei. Și pe pajiști cu păsărele care să-mi cânte la ureche, doar-doar relaxarea pe care doctorii vroiau să mi-o inducă avea să se instaleze și odată cu ea și sarcina mult dorită. L-am târât și pe bietul bărbat pe la medici, i-am făcut toate analizele posibile. Eu, analize sub anestezie totală sau locală. Le-am bifat pe toate. Iar la finalul lor, mi-am spus cu voce tare, ca să mă aud: „Am obosit! Gata!” Soțul mi-a zâmbit atunci neîncrezător. Știa că nu mă pot da bătută. Dar eu, în clipa aceea, făcusem deja o înțelegere cu Cel de Sus: „Mă las în Mâinile tale, Doamne! Te rog, schimbă TU tot răul în bine!” N-am devenit mai relaxată. Nu cred că pot fi. E în ADN-ul meu o agitație care mă ține în priză. Poate doar am lăsat încrânceneala de-o parte.
Never give up!
După exact 37 de zile, binele meu era desenat cu două liniuțe roz pe o cutiuță de plastic pe care refuzasem ceva timp să o folosesc. Era 4:00 dimineața când m-am hotărât, după ce am ignorat testul acela ce zăcea pe chiuvetă, pus strategic de soțul meu, poate-poate mă încumet să-l desfac. Am plâns cu lacrimi de crocodil. De fericire. Pentru prima dată dupa aproape doi ani de zile. O fericire pe care n-am mai simțit-o niciodată. Nici măcar la a doua sarcină.
Acum, A. are 3 ani și E. un an.
The end. Never give up!
Campania „Pe umerii mamei” este un demers jurnalistic de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate, care s-au luptat sau încă se luptă cu neputința, cu disperarea și cu singurătatea în fața unor dureri care le-au îngenuncheat. Dacă ai și tu o poveste de viață impresionantă și vrei să o împărtășești, ne poți scrie pe contact@totuldespremame. Experiența ta le poate inspira pe femeile aflate în situații vulnerabile și le poate da puterea de a merge mai departe.
