Probabil că te-ai întrebat de multe ori atunci când erai însărcinată cu cine o să semene bebelușul tău? O să aibă ochii tăi, va fi la fel de înalt precum tatăl lui, o să-i placă sportul la fel de mult ca ție, va fi îndrăzneț și sigur pe el sau timid și rezervat? Dacă despre inteligență s-a dovedit științific, se moștenește de la mamă, încrederea în forțele proprii nu se transmite ereditar ci se construiește treptat ptin educație și experiențe de viață.
Dar să lăsăm genetica deoparte și să observăm lucrurile din realitatea noastră cotidiană. O relație plină de dragoste și afecțiune a mamei cu propriii copii va crea o legătură emoțională indestructibilă. Dacă la aceasta adăugăm situații noi care să stimuleze intelectul copilului vom putea construi o stimă de sine înaltă și stabilă pentru viitorul adult.
E bine știut că primul exemplu în viața copilului vine de la părintele său în special de la mamă. Obiceiurile de igienă, preferințele alimentare, până la reacțiile comportamentale în anumite situații au origini în exemplul oferit de cei care îl înconjoară pe copil.
De exemplu, dacă mama vine de la serviciu și povestește acasă cum una dintre colegele ei de birou a ironizat-o și a enervat-o toată ziua fără că ea să nu poată face nimic, atunci nu e de mirare dacă copilul, aflat în mediul lui de joacă sau la școală manifestă o atitudine asemănătoare și se lasă umilit de prietenii de joacă sau de colegii de clasă.
Chiar dacă ți-ai fi dorit pentru copilul tău să moștenească încrederea în forțele proprii și determinarea cu care acționează tatăl lui acest gen de comportament trebuie întărit prin acțiuni repetate, prin susținerea copilului în cele mai dificile momente prin suport psihic și emoțional și prin antrenarea lui în acțiuni de succes. Probabil că și tatăl lui până să ajungă la acea stimă de sine înaltă a trebuit să treacă prin anumite experiențe de viață.
Cu cât părintele acționează mai timpuriu cu atât copilul va putea valorifica talentele și veleitățile pe care le-a moștenit genetic.V-ați putea gândi că stima de șine, încrederea în forțele proprii nu se poate manifesta de la vârste fragede dar dacă observăm cu atenție comportamentul copilului vom observa că sub influența mamei un copil alege să meargă mai repede singur în picioare decât un altul. Dacă mama îl sprijină în demersul lui, dacă se arată încântată când micuțul face primii pași asta îi va aduce încredere. Desigur mai sunt și alți factori care influențează această abilitate a copilului. Dacă a mai avut încercări de a păși singur și a căzut sau s-a lovit atunci nu va mai încerca să meargă cel puțin pentru o vreme.
Apoi mai târziu când copilul dobândește o anumită autonomie și treptat la joacă, în parc nu va mai fi ajutat de mamă în escaladarea toboganului el va deprinde o lejeritate ce-i v-a lumina chipul atât lui cât și mamei. “Acum ești băiat mare!” îi va spune mama piciului. “Acum urci singur pe tobogan!” și astfel pe zi ce trece copilul colecționează și alte momente de reușită care îi vor crea o imagine despre sine foarte bună.
Oricât ne-am dori, încrederea în forțele proprii nu se moștenește genetic
“Pai, când eram eu copil…mai stătea cineva să-mi arate cum să urc scările sau să mă cațăr în copaci?!…mai stătea cineva să mă încurajeze?” Poate că aveți dreptate . însă dacă va amintiți tocmai pentru că nu a fost nimeni în preajmă să vă laude reușitele poate tocmai de aceea nici până în ziua de azi nu va place să zburați cu avionul ori să înotați în largul mării fără prea multe griji.
Așadar rămâne în datoria noastră de părinți să ne susținem copiii fizic, psihic și emoțional în toate încercările lor pentru ca ei să-și construiască o stimă de sine înaltă și stabilă ceea ce firește implică încrederea în forțele proprii, o evaluare corectă și realistă a propriilor calități și abilități, o viziune cât mai fidelă despre propria persoană și o doză firească de iubire de sine.
