„Fiți îngăduitori cu medicii de la Urgențe! Noi nu am rezista ca angajați acolo nici o oră”

Cristina Călin, redactor
scris pe
cu copiii la camera de garda
La UPU, medicii consultă în funcție de gravitatea cazurilor, nu de ordinea în care au ajuns pacienții. Prioritate au întotdeauna copiii aduși cu Salvarea. FOTO: Shutterstock

În ultimele două săptămâni am fost nevoită să ajung la camera de gardă a Spitalului Grigore Alexandrescu din București de două ori. Odată am fost în toiul nopții cu fiica mea cea mare, de 16 ani, iar a doua oară într-o după-amiază cu băiatul cel mic, de 10 ani.

De fiecare dată când am ajuns la camera de gardă am plecat de la premiza că voi sta acolo minimum trei ore. În trecut, s-a întâmplat să intrăm imediat, când am ajuns cu ambulanța sau când unul dintre copii a căzut de pe bicicletă și și-a spart nasul. Dar pentru alte simptome am așteptat de fiecare dată mult.

Când am ajuns cu fiică-mea la „Alexandrescu”, pe la 22.30, mi-am dat seama că nu va fi diferit nici de data asta. Ne-am pus cuminți la coada de la triaj și am așteptat ca singura doamnă care avea această sarcină să ajungă și la noi. Dacă ai trecut vreodată pe acolo sigur o știi: cu uniformă roșie, între două vârste, mică, plăpândă în aparență, învârtindu-se încontinuu ca un titirez între stâlpul ce ține loc de masă și sala unde se face triajul efectiv.

Doamna în roșu de la UPU

În fața noastră erau copii mici, cu febră sau dureri de stomac, ba chiar a venit cu ambulanța de la trei județe depărtare și un băiat care a încercat scheme cu bicicleta până și-a spart capul. Plus un altul pe care îl durea capul de o săptămână și mama lui hotărâse să îl aducă joi noaptea la urgență. Doamna de la triaj nu judeca pe nimeni. Întreba simptomele, numele și prenumele copilului, CNP-ul, numele părinților și dacă au mai trecut pe la urgență. Invariabil toți răspundeau „da”.

A venit și rândul nostru, ne-a luat datele și ne-a invitat să așteptăm în holul mare până când vom fi chemate. Știam că nu suntem o urgență de cod roșu, nici măcar galben. Dar deja fusesem la medicul de familie, făcusem teste rapide de gripă, COVID și streptococ, urmasem tratamentul dat de medic, iar lucrurile nu se îndreptau în direcția bună, ba chiar se înrăutățeau.

Între timp, coada de la triaj se făcea și mai mare, iar doamna în roșu alerga și mai abitir de colo-colo în speranța să îi înregistreze pe toți cât mai repede. În hol, părinții și copiii stăteau pe scaune, pe jos, pe-o targă, într-un scaun cu rotile. Unii plângeau, alții dansau. Adulții aveau priviri descumpănite și majoritatea șușoteau, revoltați că durează prea mult.

Revolta pacienților într-o sală de așteptare arhiplină

Cei cu fitilul scurt izbucneau din când în când, acuzând personalul că stă la cafele. Dar acolo nu mirosea deloc a cafea, ci doar a transpirație și neputință. Pentru orice părinte, durerea copilului lui este o dramă. Și, desigur, ar trebui consultat primul. Pentru că (aproape) toți „plătim taxe și impozite”. Dar la spital prioritățile se calculează altfel. Oricât de mult ar țipa părinții, medicii nu pot consulta mai mulți copii în același timp. Sigur că există și cazuri de lipsă de profesionalism sau chiar de umanitate, dar aici era doar lipsă de personal.

Veneau Salvări cu copii mai mari și mai mici, care erau preluați imediat de cei doi medici UPU. Între timp, noi, cei cu simptome mai blânde, așteptam. Cum se elibera un pat la triaj, erau chemați alți pacienți. După vreo oră și jumătate ne-am auzit și noi numele. Am intrat, i-au luat fetei tensiunea, pulsul, au cântărit-o și ne-au trimis din nou pe hol. După alte 40 de minute, am fost chemate în altă sală, unde ne-a preluat un medic. Totul a mers repede apoi. I-au făcut analize, teste, ne-au dat rețetă. Când am ieșit iarăși în hol, era deja trecut de 1 noaptea. Oamenii erau și mai obosiți și mai nervoși, dar doamna în roșu la fel de vivace, de parcă atunci intrase în tură.

Altă zi, aceleași dureri

A doua experiență, cu al doilea copil, a fost zilele trecute, când cel mic a început să se plângă de durere severă la o ureche. Așa e programul de părinte, mereu imprevizibil. Neavând altă variantă, am mers iar la Grigore Alexandrescu. Pentru un consult la medicul de familie ar fi trebuit să aștept mult prea mult, iar el plângea deja de durere. Dacă nu te-a durut urechea niciodată, nu e cazul să judeci că doar pentru atât lucru am mers la camera de gardă.

De data aceasta, doamna în roșu, căci tot ea era la triaj, avea de-a face cu o coadă și mai mare, iar cădura de afară încinsese nu doar asfaltul, ci și spitirele. Se urla cu putere. Cadrele medicale erau luate la rost că se mișcă prea încet. Ambulanțele veneau și ele cu pacienți. Fondul sonor era asigurat de o mulțime de copii mici care plângeau sau țipau, de durere sau de plictiseală. Nici nu mai conta.

Am stat mai bine de o oră la coadă la triaj. În urma consultului preliminar, am fost trimiși la cabinetul ORL, unde consulta un singur medic. Pe holul îngust și mic, alți 10 părinți cu copiii lor. O doamnă ne-a anunțat că e acolo de ceva vreme și merge repede. Deja mă gândeam că scăpăm în 40-50 de minute. Doar că a căzut sistemul, ceea ce a dus la apariția unei pauze de vreo jumătate de oră. Între timp, a venit o salvare cu un bebeluș de câteva zile care avea nevoie de consult ORL și o alta cu un copil care-și îndesase sâmburi de cireșe în nas și urechi.

Ce scrie pe pereți, pe pereți să rămână

Oamenii erau foarte revoltați că nu se respectă rândul. I-am spus unei doamne foarte nervoase să ridice ochii și să se uite pe panoul de pe perete, cu codurile de urgență. A părut surprinsă, apoi, după ce a citit tot ce scria acolo mi-a spus „Da, făi doamnă, nu mai avem răbdare unii cu alții. Ne-am înrăit! Așa e, trebuie să intre primii ăștia mai gravii…”

I-am zâmbit. Până la urmă, chiar dacă nu știm regulile, ar trebui să funcționăm după bunul simț. Pentru că de-aia se cheamă „Urgență”. Băiatul meu cu durere de urechi sau al doamnei de lângă mine, care avea nevoie de consult în vederea stabilirii necesității operației de polipi, puteau aștepta. Bebelușul de câteva zile, cel mai probabil nu.

Data viitoare când mai mergeți la urgență, fiți mai îngăduitori cu medicii, cu asistentele, cu restul pacienților. 99% dintre noi nu am rezista la UPU ca angajați nici măcar o oră. Și, în plus, de puterea lor de concentrare depinde sănătatea copiilor noștri.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa