Când mi-a spus prima dată o prietenă mai experimentată decât mine că atunci când ai copii mici și problemele sunt mici, iar când cresc copiii provocările devin uriașe, nu am crezut. Ce putea fi mai rău decât o noapte de colici? Dar odată ce fiica mea a devenit adolescentă, am aflat că sunt altele mult, dar mult mai dificile. Unele dintre ele nici măcar nu le poți gestiona tu ca părinte pentru că țin de cei din jur. Hărțuirea, mai ales în cazul fetelor, este una dintre situațiile cele mai greu de anticipat și de rezolvat.
Am fost adolescentă la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000. Vremuri de tranziție, libertate cât cuprinde pentru toată lumea. Doar că mulți o înțelegeau greșit și aveau impresia că pot face tot ce le trece prin cap. Era liber la pipăit fete în autobuz, liber la masturbare prin tufușurile de lângă căminele studențești, liber la a spune pe stradă, oricui, orice poftești. Și adevărul este că cei ce-și revendicau această libertate nu prea aveau piedici, pentru că puțini considerau că e greșit să strigi după o femeie pe stradă ”ce te-aș f…!”. Până la urmă, tu erai de vină. ”Ce ți-a făcut? Dacă îi plăcea cum arăți…/ Dacă ți-ai pus fustă scurtă…!”
Din cauza experiențelor mele de tot felul și deloc plăcute, când fiică-mea a ajuns adolescentă și a vrut să iasă singură pe afară a început să mă apuce panica. Mi se derulau în minte toți libidinoșii de toate vârstele cu care m-am ciocnit de-a lungul vieții și nu aș fi vrut ca fata mea să treacă prin așa ceva.
- CITEȘTE ȘI: „După tot ce am pătimit în tinerețe, o învăț pe fiică-mea să-l lovească pe Mirel unde e durerea mai mare”
Primele ieșiri în adolescență
De pe la 14 ani a început să iasă afară cu prietenele ei, iar regula pe care i-am impus-o a fost să vină în casă de îndată ce se întunecă. Acum, după ce a intrat la liceu, are voie să meargă la balurile bobocilor, să iasă în oraș cu prietenii, să meargă la zile de naștere cu petreceri până dimineața. plecările. E o perioadă în care mă bucur că am crescut un copil echilibrat, bun, curios, cu prieteni de calitate și cu planuri mărețe. Și totuși, undeva, în spatele bucuriei, am o grijă care nu dispare niciodată, cea legată de siguranța ei.
De pe la sfârșitul clasei a IX-a are voie afară până la ora 22.00, dar de fiecare dată când pleacă, instinctul meu de mamă rămâne în alertă. Nu pentru că nu am încredere în ea, ci pentru că știu că lumea în care trăim poate fi uneori dură cu fetele. Încerc să o învăț să trăiască frumos, fără frică, dar cu atenție. Să se bucure de libertate, dar să știe că limitele nu sunt interdicții, ci forme de protecție. Să înțeleagă ce e hărțuirea, de ce nu trebuie să o tolereze nici măcar sub forma unei „glume” și că nu e niciodată vina ei dacă cineva o face să se simtă inconfortabil. Îmi spune uneori că sunt exagerată, dar dacă ar fi să fiu, probabil că ar ieși din casă doar însoțită de tatăl ei.
Un raport UNICEF din 2022 arată că aproape 70% dintre adolescentele din România au fost ținta unor forme de hărțuire, fizică sau verbală, cel mai des în mediul online. E o realitate care ne obligă să vorbim despre cum le putem pregăti pe fete să se apere, fără să le răpim încrederea în oameni.
Ce sfaturi i-am dat pentru a fi în siguranță
Am învățat pe pielea mea că nu poți proteja un adolescent doar prin reguli. Poți, însă, să-i oferi repere. Încrederea, mai mult decât orice altceva, e cel mai bun scut. Nu vreau ca fiica mea să creadă că atunci când îmi spune ceva greșit va fi pedepsită. Vreau să știe că mă poate suna oricând, indiferent cât de târziu e, indiferent ce s-a întâmplat. Încrederea nu se cere, se construiește. Prin conversații mici, zilnice, nu prin interogatorii. Prin disponibilitate, nu prin frică.
Îmi amintesc prima dată când mi-a spus că un băiat i-a făcut un compliment nepotrivit pe stradă. M-a durut mai mult decât aș fi crezut, pentru că a fost ca și când mi s-a apăsat un buton care a reactivat multe amintiri. Totuși, am știut că reacția mea contează, așa că mi-am ales cuvintele cu grijă. Nu i-am spus „vezi, ți-am zis eu să nu porți fusta aia”, ci „ai făcut bine că l-ai ignorat și ai mers mai departe”. Pentru că, dincolo de reguli, ceea ce le dăm fetelor noastre este sentimentul că nu sunt vinovate atunci când alții sunt mitocani cu ele.
Dialoguri nepotrivite, cu bărbați de vârsta tatălui ei
Până acum, a fost ferită de situații de hărțuiri cu adevărat grave. Cel mai dificil i s-a părut când a mers la sală într-o dimineață și un domn de vârsta tatălui e abordat-o. Erau acolo doar ei doi si recepționista, care se afla pe un hol, într-o încăpere separată. Bărbatul a început cu un dialog de complezență, iar fiică-mea a răspuns politicos, fără să își imagineze că ar vrea ceva mai mult. Ea merge des la sală și de multe ori, cei de acolo, femei sau bărbați, vin și o sfătuiesc în legătură cu corectitudinea efectuării exercițiilor. Domnul acesta voia să știe și unde stă și cu ce se ocupă părinții ei. Când și-a dat seama că dialogul merge într-o direcție greșită, ea și-a pus căștile în urechi și l-a ignorat. A avut noroc că bărbatul a înțeles mesajul și a plecat. Putea să nu fie așa.
Refuzul e o temă grea pentru fete. Trăim într-o cultură care le-a învățat să fie „drăguțe”, să nu deranjeze, să nu spună „nu” prea apăsat. Eu o învăț pe fiica mea că are dreptul să plece de oriunde se simte inconfortabil, fără explicații. Că nu datorează nimănui un zâmbet, un dans, o conversație. Că poate spune „nu” și că acest „nu” nu o face arogantă, ci demnă. Autonomia corporală ar trebui să fie parte din educația de acasă, nu doar din manualele de biologie. A vorbi despre consimțământ nu înseamnă a vorbi despre sex, ci despre respect și limite.
”Nu”, însemnă chiar ”nu”
Am simțit nevoia să îi explic clar ce înseamnă hărțuirea. Să știe să facă diferența între flirt și presiune, între atenție și agresiune. Să știe că nu e „prea sensibilă” dacă se simte stânjenită de un comentariu, de o atingere, de o privire insistentă. Hărțuirea nu e o vină, e o infracțiune. Și trebuie numită ca atare.
Siguranța nu trebuie confundată cu controlul. Nu cred în interdicțiile care cresc frica, ci în libertatea însoțită de informație. I-am arătat cum să trimită locația în timp real, i-am explicat de ce e mai bine să nu posteze pe Instagram în timp real unde se află, i-am spus să-și noteze mereu numărul de înmatriculare al taxiului. Fără panică, fără ton de polițist, ci cu respect pentru faptul că e suficient de matură să înțeleagă. Când le oferim adolescenților reguli fără explicații, construim obediență. Când le oferim sens, construim discernământ.
Și, dincolo de toate, cred că educația pentru respect trebuie făcută și cu băieții. Nu putem vorbi despre siguranța fetelor fără să vorbim despre responsabilitatea băieților. În familiile noastre, la școală, în cercurile de prieteni, trebuie să schimbăm conversația acolo unde ea nu e cea potrivită. Să le spunem băieților că un refuz nu e o provocare, că un compliment nu trebuie să fie o presiune, că a fi bărbat nu înseamnă a domina.
- CITEȘTE ȘI: Care sunt semnele abuzului sexual asupra unui copil și cum îl putem feri de astfel de situații
Riscul este la tot pasul
Mi-aș dori ca fiica mea să nu trebuiască niciodată să gândească în termeni de „risc”. Să poată dansa, râde, merge la mare cu o prietenă fără să calculeze pericole. Dar știu că lumea nu e acolo încă. Umblă cu spray cu piper în geantă, ține cheia între degete dacă merge seara pe stradă, pentru a se putea apăra (zice că asta o face să se simtă mai încrezătoare), trimite locația oriunde ar fi. O învăț să aibă ochii deschiși și capul sus. Să nu trăiască cu frică, dar nici cu naivitate. Și, nu în ultimul rând, să știe că, oricât de mare ar fi, acasă e locul unde poate spune tot.
Le datorăm fetelor noastre o adolescență cu lumină, nu cu teamă. Le datorăm educație, conversații oneste și încredere. Și, mai ales, le datorăm exemplul unor femei care știu să spună „nu”, care se apără fără să se scuze și care își trăiesc libertatea fără vinovăție.
