Povestea noastră nu e cu nimic diferită de a tuturor părinților care își cresc copiii: când tatăl copiilor mei a decis că universul are nevoie de el în altă galaxie, noi am rămas să orbităm tot aici, în jurul unei iubiri care datează de pe vremea zmeilor din povești. Și care se dovedește rezistentă la viroze, teme la mate și hormoni adolescentini. Dar asta nu mă face „mamă singură” ori „mama răniților”. Nici măcar „mamă eroină”. Mai degrabă sunt „Mama zmeilor” și vă zic de ce.
Nu am devenit nici mai tragică, nici mai eroină de când am rămas numai eu și copiii. Am devenit doar mai bună la Tetris emoțional – organizez sarcini peste sarcini și las locuri libere numai pentru hohote de râs. Mulți ani am fost o familie cu doi părinți, dar singură în aproape toate. Eu duceam copiii la grădiniță, eu mergeam la ședințe, eu țineam minte datele de vaccin, serbările școlare și hainele care rămâneau mici. Eu mâncam la repezeală ca să am timp să le citesc povestea. Eu îi ascultam când plângeau. Nu pentru că așa am ales, ci pentru că celălalt părinte a ales altceva.
- CITEȘTE ȘI: Ce gândesc mamele singure (dar nu spun)
Cum a ajuns „mamă singură” să fie clișeul lingvistic al părinților solo
După Revoluție, dincolo de blugi și MTV, și-a făcut apariția și expresia single mother. Traducătorii de serviciu n-au stat la taclale: au pus „mamă singură” și gata. La început, cuvântul purta ghilimele de siguranță. Până prin 2000, când ghilimelele au căzut, lumea a zis „sounds good, keep it” și a plecat la treabă.
Primul legislator post-’89 a inventat termeni serioși: „părinte unic întreținător”, „familii monoparentale”. Sunau respectabil, dar greu de pus într-un titlu de știre. Direcțiile de asistență socială au tradus pe românește: „indemnizație pentru mame singure”. Logic: categoria majoritară erau, și sunt, mamele. Treaba a prins ca lipiciul pe degetele copilului. Între 2000 și 2010, televiziunile au descoperit că „mamă singură” umple emisiunile cu lacrimi, aplauze și, uneori, sponsori. Revistelor glossy le plăcea că e mai scurt decât „părinte monoparental” și încăpea pe două rânduri lângă poza cu bebelușul roz. Eticheta a devenit best-seller cultural și nimeni n-a mai întrebat de unde vine sau dacă e corectă.
A, să nu uit de marketingul emoțional. „Mamă singură” livrează instant trailerul complet: grijă, facturi, nopți nedormite, toate în două cuvinte care se lipesc de retină. „Părinte singur” e neutru, nuanțat, poate prea serios pentru gustul tabloidelor. Și, dacă vrei audiență, nu strigi „Se caută părinte unic întreținător!” Strigi „Mamă singură, doi copii, luptă eroică!”. Iar lumea scoate batistele.
Mitul mamei singure
Legenda spune că mamele singure au brațe de caracatiță, timp de ninja și calm de yoghin. Realitatea e că am două brațe, timp plin ca traficul de la Academie la ora 18:00 și calmul… dă pe afară!
Între timp, am descoperit că numai singură nu mai ești după ce devii mamă. Te trezești la 6 dimineața să semnezi un caiet, gătești clătite în formă de stegosaur pentru micul-dejun, cânți aria „Unde-mi sunt ghetele de sport?” în timp ce cauți șoseta rătăcită sub canapea, reîncarci cardul de autobuz, instalezi update-ul la platforma de teme, completezi formularul de excursie online (Parolă pierdută? Stai liniștită, tot tu o recuperezi!), negociezi cu pediatrul un loc la 18:05, dai fuga după costume de carnaval, descifrezi exerciții la mate, inventezi povestea broscoiului timid ca să liniștești o insomnie de la miezul nopții, repari robinetul care picură, organizezi „comitetul anti-broccoli” la cină și, dacă apuci, îți torni o cană de ceai pe care o uiți la răcit până dimineața.
Te simți singură? Nici pomeneală! Simți că ești centrul de comandă al universului domestic. Pe hârtie ești „mamă singură”, dar în practică ești controlor de trafic aerian pentru avioanele de hârtie din sufragerie, șeful departamentului IT care reînvie internetul, ministrul de finanțe al pușculiței sparte și, desigur, pompierul de gardă când emoțiile copilului iau foc. În zilele bune, poți muta munții din loc cu o mână și cu cealaltă să-ți întinzi rimelul. În zilele grele, muți doar un maldăr de rufe murdare – dar, hei, și Everestul a început tot cu o piatră! Când copiii adorm, îți dai seama că ai o superputere pe care Marvel n-a desenat-o încă: elasticitatea inimii. Se întinde, se întinde, niciodată nu se rupe. Cu ea repari vise, plombezi frici și clădești o lume în care copiii tăi se trezesc convinși că sunt iubiți.
Eu sunt Mama Zmeilor. Varianta 2.0
„Mamă eroină”? Mulțumesc, dar pas! Îmi revendic titlul de „Mama Zmeilor” ca să pot scuipa flăcări când curierul întârzie mult cu livrarea comenzii. Da, știu că-n în basme Mama Zmeilor e bau-bau-ul suprem, că aleargă Feți-Frumoșii prin codri și îi sperie pe cititori când apare cu „o falcă în cer și alta în pământ”. Dar exact de-asta o revendic! I-am făcut un upgrade la ediția Mama Zmeilor 2.0, perfect compatibilă cu mileniul curent și complet inofensivă pentru copiii mei (mai puțin pentru Feți-Frumoșii inutili, la care cred c-am dezvoltat alergie).
Eu sunt zmeoaica de serviciu. Nu fiindcă sunt bau-bau, ci fiindcă atunci când viața ne aruncă balauri moderni – hârtii, griji, n-am-terminat-temele – eu aprind „flăcările” potrivite și-o ardem pe umor și pe iubire. Funcționează mai bine decât orice. Eu sunt Mama zmeilor 2.0 pentru că rolul de zână s-a dat (well, n-a fost să fie, dar nu suspin, e și aici o poveste cu dus-întors…) Sunt Mama zmeilor 2.0 pentru că știu să port și războaie, și ședințe pe Zoom. Prefer titlul ăsta fiindcă, la urma urmei, zmeii ieșeau la luptă doar dacă cineva le amenința familia.
- CITEȘTE ȘI: Ce învață fetițele de la mamele singure
One-woman show, asta-s eu!
Și ca mine mai sunt multe. Pentru că a fi o familie cu un singur părinte nu e un caz social. Nu e o tragedie și nu e o excepție. E o realitate pentru foarte mulți copii și părinți. La școală, în parc, în bloc. Când copilul meu mi-a spus că are un grup de prieteni care cresc cu un singur părinte, mi-am dat seama cât de mult contează validarea. Nu doar a lor, ci și a noastră, a părinților. Ne ajută să respirăm mai ușor, să nu ne simțim „mai puțin decât…”
Nu sunt mamă singură. Am doi copii și un câine. Ei sunt familia mea! Nu am un partener cu care să împart sarcinile, dar am copiii cu care îmi împart viața. Și o viață împărțită cu cineva care te iubește sincer și necondiționat e o viață împlinită.
