Aseară, mesajul lui Rareș Prisacariu, ajuns în finala concursului Românii au talent, m-a purtat prin toate stările pe care un părinte le poate avea în vremurile astea. M-a cutremurat, m-a emoționat, am plâns și-apoi m-au făcut să simt o fericire pe care numai speranța ți-o poate da. Puștiul acela firav, îmbrăcat ca un om mare, m-a răzbunat de toate vorbele urâte pe care le aud despre educația „nepotrivită” pe care i-am dat-o fetei mele de a ajuns o ciudată în lumea în care trăiește. Pentru că și ea, fata mea, e ca el. O ciudată, cum ar zice mulți…
La vârsta la care prietenii ei se jucau în parcul din fața blocului, fii-mea citea. Când ieșeam la plimbare prin oraș, ea își lua cartea cu ea. Dacă ne opream la o cafenea, un restaurant, ea scotea cartea și citea. Mereu citea o carte. Într-un an în care am petrecut Revelionul într-un restaurant bucureștean, fii-mea stătea la masă îmbrăcată la patru ace și citea. Asta a fost memorabilă! Trecea lumea pe lângă ea și o întreba dacă e în regulă. Copiii de la petrecere, ce-i drept necunoscuți pentru ea, se fugăreau prin restaurant și făceau ce fac copiii. Nu și a mea.
Am o fetiță ciudată pentru lumea asta?
Apoi a început să scrie. Poezii, eseuri, romane de aventuri, povești de groază (da, a trecut și prin vârsta fantomelor) și, în cele din urmă, povestioare cu teme istorice. S-a îndrăgostit iremediabil de India și de cultura ei. Atât de mult, încât a învățat limba hindi de pe internet și acum vorbește cu vânzătorul unui magazin de haine indiene din București. Îl vizitează din când în când doar pentru a-și exersa cunoștințele.
A descoperit apoi că îi place să croșeteze. Tot de pe internet a învățat, e plin de tutoriale acolo. Da, e bun și internetul, nu e doar periculos. Azi face jucării croșetate, pe care le dăruiește altor copii. O altă dragoste pe care tot pe internet a aflat-o a fost pianul. Primele trei cântecele le-a descifrat singură și le-a cântat pe un pian de jucărie pe care îl primise de la iepurașul de Paște. Azi are cinci ani de când cântă la pian, concursuri câștigate și o prietenie pe viață cu profesoara de pian cu care iese în oraș. Nu sunt de aceeași vârsta, dar fata mea are prieteni „ciudați”.: profesoara de pian, vânzătorul indian, o vecină turcoaică din bloc care o învață limba turcă (iar ea îi predă românește) și pe profesoara de muzică din liceu, cu care discută despre relațiile dintre părinți și copii. Pentru copiii de vârsta ei e plictisitoare. Iar pentru părinții lor, o ciudată.
Rareș este un copil-voce. Cine are urechi să-l audă!
Poezia recitată de Rareș pe scena emisiunii Românii au talent a transmis ceva ce noi, adulții, le numim clișee. Noi nu mai credem în așa ceva. Patriotismul nu e cool. Dar pentru el nu erau clișee. Lui i-au atins sufletul când le-a citit. I-au plăcut atât de mult încât le-a învățat pe dinafară. Le-a simțit. Probabil, așa cum simte fiica mea, și copilul tău – dacă și tu ești în aceeași barcă cu mine – toate lucrurile bune, dar pe care ne ferim să le mai facem azi pentru a nu fii excluși. Prost înțeleși. Marginalizați de cei mulți care sunt altfel.
Pe mine m-a atins. M-a răscolit. M-a revoltat. Un copil ca Rareș ar fi trebui să ne atingă inima aseară. Mai ales nouă, părinților. Vocea unui copil ca Rareș ar trebui să devină vocea tuturor copiilor noștri care au rămas în biblioteci citind. Pe care societatea i-a uitat în sălile de clasă ale școlilor prost dotate. Pe care oamenii mari din jur le dau hate doar pentru sunt altfel. Pe care justiția i-a oferit spre sacrificare unor aranjamente legale, uitându-i în familii toxice și abuzive.
Și dacă aș mai avea un stop de minte, ca părinte, m-aș întreba cum trăiește copilul acesta? Cum de a ajuns să-i placă să învețe poezii? Ce mănâncă? Cum i se vorbește unui astfel de copil? Cum arată părinții lui? Ce îi tatăl lui, de e atât de sigur pe sine? Ce voce are mama lui? La ce se gândește el, micuțul, când își îmbracă pijamaua la culcare? Oare visează în versuri memorate? Răspunsurile la întrebările astea simple ar putea contura ceva ce nu mai prea există astăzi – familia românească. Cu mamă, cu tată, cu copil fericit și ajutat să învețe să zboare.
Pentru unii finala înseamnă finalul unui destin
N-am învățat-o nimic din ceea ce a ales fiica să învețe. Dar am susținut-o și am încurajat-o să facă tot ce îi place. Nu iese cu prietenii în cluburi. Din afară ar putea părea că nu are copilărie, exact așa cum cred unii despre Rareș. Eu prefer însă copiii ca Rareș. Și ca fii-mea. Nu-mi place de cei care trag cu arma pentru că așa au fost învățați de părinți, ca distracție. Și nici de cei care pleacă la școală cu cuțite în ghiozdan și le folosesc pe profesoarele când le dau extemporal.
Nu-mi plac nici colegii de la liceu ai fiicei mele, chiar dacă e un colegiu de top. Fumează, beau, vorbesc urât, chiulesc. Ei o consideră plictisitoare și tocilară pe fiica mea. Eu îi consider periculoși. Mulți o să-mi sară în cap spunându-mi „așa sunt copiii, teribiliști”. Nu cred. Cei din jurul ei sunt încă la faza de preselecție. N-au ajuns încă subiecte de știri. Cei despre care citim zilnic în presă – se știu ei, i-am amintit mai sus – sunt cei care au ajuns în finală. Într-o finală care este, mai degrabă, un final. Al unui destin de copil.
