Nomazii ăștia ai mei, fiică-mea și ginere-meu, visau de când s-a născut Victoria la ziua în care vor merge cu ea, cu cortul. Uite că a venit și ziua aia, că acum e destul de mare, are doi ani și patru luni. Și e destul de „umblată”, cam știu cum se comportă în deplasare.
Inițial au avut în plan să meargă la munte, dar s-au răzgândit din cauza urșilor și au reconfigurat traseul. Au zis că e bine și mai la deal, așa… Să zic drept, mie nu prea mi-a picat bine că merg cu copilul la cort. Că nu are toate condițiile. Că nu o să doarmă bine. Că nu o să mănânce ce trebuie, mâncare gătită, ciorbă, cum e ea obișnuită acasă. Că o să fie dificil cu spălatul. Că mișună insectele pe-acolo prin natură. Că mi-e frică să nu muște copilul sau câinele vreo căpușă. Bașca auzisem că din cauza temperaturilor ăstora de iad, au început să-și facă șerpii de cap și să apară pe-te-miri-unde și să atace, înnebuniți și ei de caniculă. Dar toate motivele pe care le-am găsit eu pentru a-mi susține cauza, cel mai probabil vin din faptul că spiritul și fizicul meu resping cu toată puterea genul ăsta de turism, cu cortul.
„Relax, maică, avem di tăti!”
La fiecare argument contra pe care îl aduceam, ei veneau cu soluții. Vor dormi la fel de bine ca acasă, pentru că au saltele gonflabile. Fetei îi vor lua și ciorbă congelată, numai să tac din gură. Și oricum nu va mânca numai „uscături” pentru că se va găti la ceaun, pe pirostrii. Mi-au zis să nu îmi fac griji, că nu se duc nici în preerie, nici în deșertul Gobi, și că locul unde vor campa are proprietari. Iar proprietarii le asigură, oricum, acces la grup sanitar și frigider. Adică sunt condiții, nu e ca și cum…
Cu spălatul oricum n-ar fi fost nicio problemă, pentru că au cumpărat, pentru orice eventualitate, un duș portabil. O manțocărie care se montează și are atașat un burduf în care se pune apă și se încălzește la soare. Și de insecte să nu îmi fac griji, pentru că au un întreg arsenal de „fumigene”, spray-uri și substanțe repelente, pentru toate speciile de orocotile care or mișuna pe pământ sau în aer.
De toate au luat, numai de bețele de cort au uitat…
Socoteala lor era să stea de vineri până luni seară. Au încărcat biata mașină cu cort, saltele, scaune, ceaun, veselă, oliță, jucării, produse de igienă, trusă de prim ajutor cu medicamente, conserve și castroane pentru câine, apă, merinde și haine. Multe haine. Nu atât pentru ei cât pentru fată, că aia nu suportă să stea cu ele murdare pe ea. (Ehe, și ce s-a mai suportat în excursia asta! S-a întors chiar și cu manichiură franțuzească, dar cu negru, la mâini și la picioare!)
Cum ăștia nu se prea uită la televizor, habar n-aveau ce urgie de arșiță avea să vină, așa că au luat și haine groase, pentru toți trei! Hanorace, treninguri, geci… Ziceai, frate, că sunt șerpași și urcă pe vârful K2… Butelii de oxigen le mai lipseau.
Cu toate pregătirile lor, cu toate listele pe care le face fiică-mea în organizarea ei aproape patologică, cum au ajuns au descoperit că nu aveau nu-știu-ce bețe de la cort. Noroc cu proprietarii campingului, că i-au scos ei din necaz. Altfel ar fi trebuit să se întoarcă, fiindcă nici în mașină n-ar fi avut loc să doarmă, de burdușită ce era. Și nu zic numai de portbagaj, care oricum e încăpător. Bagaje erau și în mașină. Aia mică călătorit în scaunul ei, dar maică-sa a stat în poziția lotus tot drumul, că nu avea unde să pună picioarele jos, pe podea. Să ferească Dumnezeu…
Cu copilul la cort, pe post de cocoș
Victoria a fost încântată din prima clipă în care s-a văzut acolo. Chit că era chiaună pentru că tocmai se trezise din somn. Pe copila asta cum o pui în scaunul de mașină și pleci la drum, cum adoarme. Chiar dacă abia trece o oră de când s-a trezit. Zici că-i dai cu praf de somn. A alergat capie în toate direcțiile țipând de bucurie, s-a dat în hamac, a fugit după fluturi, s-a tăvălit pe iarbă cu câinele care țopăia și el bezmetic de fericire, în ciuda vârstei și artrozei lui.
O singură problemă a fost, dar trecătoare, s-a rezolvat destul de repede. Victoria știa din povestea Scufiței Roșii de existența lupului din pădure. Iar în apropierea locului de campare era o pădurice tânără. Care în niciun caz n-ar fi adăpostit un hodorog de lup parșiv. Odată depășită frica de posibilitatea de a da nas în nas cu „ucu”, n-a mai reținut-o nimic din zbenguială. Cu excepția primei dimineți, în care s-a trezit în cort și nu în camera ei, ceea ce i-a dat nițel peste cap Universul, nimic altceva nu i-a întunecat experiența. Pentru părinți a fost ceva mai neobișnuit să fie treziți dimineața de cântatul cocoșului în cort, la urechile lor. Doar că nu era un cocoș, ci Victoria care imita cocoșul matinal aflat într-o gospodărie din apropiere.
Căldura le-a scurtat cu o zi aventura
Activitățile cu copilul la cort au fost tot cele pe care le avea și acasă. Cu mici variațiuni. Desenat pe hârtie și pe mâini, jucat cu plastilină dar și cu amestec de pământ și apă, uitat pe cărți, cântat, dansat, alergat. Și mâncat. Activitate la care se pricepe de minune și de la care nu se dă în lături niciodată. E suficient doar să vadă ceva de mâncat, că se și freacă pe burtă… Rutina a fost rutină, cu somn la prânz, dar cu deosebirea că a dormit mai mult decât o făcea acasă. Seara, la fel, i se rupea filmul chiar mai devreme și se cerea singură la culcare. O învingeau oboseala, aerul, căldura. Care, deși la sosire nu era atât de deranjantă, pe parcurs a început sa se intensifice. Așa că deși era programat să se întoarcă luni seară, duminică la prânz au strâns catrafusele și s-au întors acasă. Și cu hainele groase nepurtate…
