Aventurile familiei Tudorică. Cum am ajuns din Rahova la Barcelona. Cu oprire la Budimex

Cum am decis să emigrăm în Spania, Barcelona. O internare de zece zile la spitalul Budimex ne-a convins să plecăm din nou.

Mihaela Tudorică, redactor
copil la drum
Am luat decizia de a pleca sperând că lui Petru îi va fi mai bine în străinătate.

Totul a început cu aproape clasicul ”I hope this email finds you well (Sper că acest email te găsește bine)”. Cam așa începea e-mailul recruiter-ului care l-a contactat pe Răzvan, soțul meu, pentru a-i propune un job de IT, în Barcelona. La momentul acela, personal nu îmi doream foarte mult să emigrez: îmi plăcea viața mea în România, cu toate avantajele ei: familie, prieteni, job bun, grădiniță ok, timp liber, excursii, casa noastră. 

Nu e deloc ușor să te muți

Îmi plăcea totuși Spania, unde am fost de câteva ori în concediu, vizitând pe rând Barcelona, Valencia, Malaga, Ibitza. Așadar, nu am spus din prima un ”nu” categoric, așa cum mai făcusem cu ani în urmă, când Răzvan îmi propusese să emigrăm în Belgia, Germania sau, pentru a doua oară, în Olanda

Mă simțeam cumva vinovată că nu am avut iar curajul să fac acest pas încă de când băiețelul nostru Petru era bebeluș, însă știam cumva ce presupune o mutare și cât de dificil este în realitate. Experiența anterioară în Olanda, o țară unde am studiat și lucrat din 2013 până în 2015, mă adusese cumva cu picioarele pe pământ. Rămăsesem cu ideea că te adaptezi mai greu după 30 de ani și că ceea ce contează în viață sunt relațiile apropiate și nu neapărat străzile frumoase, clădirile impecabile, eficiența sistemului de transport. 

De ce să pleci când nu-ți lipsește aproape nimic?

Nu de aceeași părere era însă și soțul meu. El devenise deja sătul de murdăria cartierului nostru – Rahova, de starea de degradare în care se află clădirile din jurul nostru, de felul în care arată autobuzele cu care circulăm. Îi reproșam adesea că are o viață bună și totuși nu e mulțumit, ne certam adesea pentru că nu înțelegeam ce îi lipsește de fapt aici și de ce l-a încolțit din nou gândul emigrării când în România avem tot ce ne trebuie și tot confortul de care ar putea beneficia o familie cu copil mic: bunici în apropiere, casă spațioasă, grădiniță lângă casă, zero credite, vacanțe frumoase peste hotare.  

Momentul Budimex

Experiența de la spitalul Budimex, unde am fost internată cu cel mic timp de 10 zile, anul trecut, m-a făcut însă și pe mine să vreau din nou să plec. Au fost poate cele mai groaznice zece zile din viața mea. Pe scurt, când Petru, băiețelul nostru în vârstă de cinci ani și jumătate, a făcut stomatită aftoasă herpanginoasă, nu știam că voi ajunge într-un spital de stat. Inițial, ne-am prezentat la un spital privat, însă acolo ni s-a spus că Petru nu poate fi tratat, întrucât ei nu dispun de stomatolog (problemele apăruseră după o vizită la dentist și încă nu aveam diagnostic). Ne-au acordat primul ajutor, iar apoi ne-au recomandat spitalul Budimex din București. 

Când am intrat acolo vineri, la 3 dimineața, am avut impresia că pășesc într-un loc comunist și neprietenos și îmi era foarte frică, mai ales că eram la începutul epidemiei de Covid. Am ajuns într-un salon cu două paturi și cu baie în cameră, iar asta mi-a readus optimismul. Era peste așteptările mele. 

Copilul a fost pus imediat pe tratament, a fost văzut de mai mulți medici, febra începuse să-i scadă de la 40 de grade Celsius spre 38. A primit inclusiv tratament cu antibiotic, întrucât nu avea doar o infecție virală, ci și una bacteriană. După două zile de tratament, Petru părea să își revină. Primeam vizitele medicilor regulat, asistentele erau politicoase, eram oarecum mulțumiți. Noaptea era însă înfricoșător, bătea vântul, iar geamurile se zguduiau. Auzeam mereu un șuierat, de parcă eram în filmele de groază. 

În tot spitalul nu se găsea un termometru bun

După ce am ieșit negativi la testul Covid, am fost mutați în alt salon, foarte spațios și curat, cu duș în cameră și televizor. WC-ul era însă de data asta pe hol, dar nu am considerat asta o problemă, cât timp era curat. De aici iar ne-au mutat, într-un salon mai mititel, fără baie, fără duș, dar parcă mai intim și mai liniștit. În acest nou salon aerul condiționat nu funcționa, ceea ce era destul de problematic pentru un copil cu febră mare. Episodele febrile continuau și virusul Coxachi pe care il avea Petru își făcea în continuare mendrele de virus perfid. 

Nu știu de ce, dar în urma transferului de pe un salon pe altul tratamentul cu antibiotic i-a fost întrerupt, iar febra a început din nou să-i crească. În tot spitalul nu se găsea un termometru bun cu care să îi măsurăm corect temperatura. Până n-au început aparatele să piuie, asistentele nu m-au crezut că e cazul să intervină cu un Perfalgan pe venă (n.r. Paracetamol care se administrează intravenos) și au tot amânat să i-l facă. Termometrele lor ba nu aveau baterie, ba nu funcționau din alte motive. În cele din urmă, le-am folosit tot pe cele de acasă. 

Aparatele de perfuzie la care Petru era conectat noaptea și de care depindea până la urmă viața lui, fiindcă nu se mai hrănea normal, se întrerupeau adesea și trebuiau restartate și ”bibilite” pentru a reporni. Era foarte greu să ne odihnim noaptea, mereu țiuiau, piuiau, se întrerupeau. Uneori, îmi hidratam copilul cu seringa de diabetici, să fiu sigură că primește cât de cât lichid. 

Am zis mersi că au avut antibiotic în spital

Toată partea aceasta de confort de care are nevoie un pacient pentru a se reface a fost ”horror”. Am mulțumit totuși că aveau antibiotic în spital și încă unele bune, de ultimă generație. De asemenea, am doar cuvinte de laudă pentru medicul care ne-a tratat băiatul, pentru întreaga echipă care a venit să îl urmărească: pediatru, stomatolog, ORL-ist, infecționist. Am doar mulțumiri pentru prezența de spirit și amabilitatea asistentelor, pentru sprijinul medicilor rezidenți. Nimeni nu a luat șpagă. 

Am dat doar ciubuc infirmierelor, iar asta din proprie inițiativă, nu ni s-a solicitat. Pentru că, da, am avut nevoie de pachețel cu: 

  • apă (cea de la robinet curgea uneori cu rugină)
  • fructe 
  • medicamente (nu aveau Nurofen în spital)
  • scutece
  • hârtie igienică
  • lighean în care să spăl copilul (Petru era conectat la perfuzii si era mai greu sa ii fac duș la baia comună)
  • veselă
  • lenjerie de pat 
  • agendă în care să notez temperatura și tot ce i se întâmplă 
  • termometru rectal și de frunte 

P.S. Am plecat cu trolerul la sfârșitul internării. 

De nevoie, devii pe loc asistentă medicală

Mâncare de acasă nu am avut nevoie. Bucătăresele de la Budimex gătesc foarte bine și porțiile sunt îndestulătoare. Pentru prima dată în viața lui, Petru a mâncat ciulama și varză, undeva mai spre finalul internării când a putut să guste din mâncare. 

Una peste alta, nu a fost de speriat, însă departe de ce ar trebui să însemne un spital european pentru copii, din punctul meu de vedere. Echipa de medici și asistente ne-a oferit tot suportul necesar, am ieșit pe picioare, veseli și optimiști. Mai slabi, mai fragili (copilul a pierdut in greutate aproape 4 kilograme în timpul internării), dar în viață. 

Experiența de acolo m-a făcut să văd cu claritate ”bubele” sistemului, în toată ”splendoarea” lor. Am mai scris despre ele cu ani în urmă. Poate dacă nu s-ar fi furat atât în sistemul medical sau poate altfel spus ”nu ar fi fost subfinanțat”, am fi avut și noi aer condiționat în saloane, perfuzoare perfect funcționale, termometre, Nurofen. 

Se face economie la medicamente ca să ajungă tuturor

Mi-am dat seama cu adevărat câtă presiune există pe medici și asistente. Da, se aleargă la cazuri grave de dimineața până seara, iar medicii și asistentele nu au foarte mult timp să comunice. De multe ori, ca mamă, trebuie să înveți repede de la asistente și să devii tu una ”on the spot”, pentru că nu există timp să dădăcească pe fiecare în parte până la capăt. Nu sunt suficiente asistente la un salon, iar când vine vorba despre medicamente vitale, se face economie, ca să ajungă la toată lumea. 

Nu, nu sunt suficiente spitale de copii în București. La internare, se pune mereu problema locurilor disponibile. Cât am fost noi internați, spitalul se supra-aglomerase și, uneori, nu cu cei mai înțelegători pacienți. Erau mămici care nu aveau voie să iasă din salon pentru că așteptau testul Covid și cu toate astea ieșeau, punându-i în pericol pe ceilalți deja testați negativ. Personalul medical se confruntă astfel cu mult stres și dispune de puține mijloace cu care să-și facă treaba până la capăt. Nu știu dacă aș rezista măcar o jumătate de zi în locul lor.

La spital am luat decizia că merită din nou să emigrez

Acestea fiind spuse, momentul Budimex a fost acela în care am decis că trebuie să mai încercăm odată să emigrăm în altă țară, poate mai civilizată, mai așezată, cu un sistem medical și educațional mai bine puse la punct. Episodul Budimex s-a petrecut undeva în vară. Soțul meu a acceptat atunci oferta primită, însă a stabilit să mai lucreze o vreme de la distanță, din motive care au ținut în principal de pandemie, dar și de familie. Anul a trecut, viața s-a schimbat și iată-ne vara aceasta cu biletele cumpărate, only one way

Despărțirea de bunici, cea mai grea

Despărțirea copilului de bunici este poate cea mai grea. În pandemie a stat mai mult cu ei decât la grădiniță și îi este dificil să accepte că nu îi va mai vedea zilnic pe ”maie” și ”taie”. Îi iubește foarte mult, se bucură de ei și de răsfățul lor. 

Legat de asta, a avut și momentele lui de răzvrătire, spunând de nenumărate ori că își ia bunicii cu el, că la școală va fi neascultător și ca atunci când ”senyoreta” (educatoarea) o să îi spună să stea jos el nu o să stea. 

Vom fi aproape de mare și vom avea piscină la bloc

Petru, la fel ca și noi, iubește mult marea, așa că asta a mai îndulcit cumva plecarea. Nu am locuit niciodată la mare, iar asta ne încântă foarte tare. Vom fi la jumătate de oră de plajă, vom avea piscină publică lângă bloc și vom locui în vârful unui deal mare, cu locuri de joacă în jur și Ludotecă aproape (n.r. Ludoteca este un loc unde copiii merg să se joace sau să închirieze jucării). 

Pregătirile

Înainte de a pleca cu toții în Spania, Răzvan, tatăl copilului, a mers singur acolo pentru a închiria un apartament și pentru a înscrie copilul la grădiniță. Puteți citi câte ceva despre pregătiri în postarea lui de pe blog.

Despre grădiniță

Înscrierea la grădiniță nu a durat mult, fiind necesare doar actele tatălui, certificatul de naștere al copilului și carnetul de vaccinări. Momentan, l-am înscris la o școală mixtă, ”concertada” i se spune acolo, adică o școală finanțată mixt, din fonduri publice și private. Vom plăti 80 de euro pe lună taxa, iar dacă vom dori să ia și prânzul acolo, ne mai costă ceva în plus. Copiii ai căror mame nu lucrează sau au joburi part-time pot fi luați acasă între 13:00 și 15:00. Apoi, până la ora 17:00 pot fi duși din nou pentru diverse activități. 

Primul cuvânt învățat în catalană: Molbe 

Cei care stau program full time plătesc undeva pe la 210 euro pe lună. Copiii vorbesc catalana, dorm pe jos, fac religie, cât despre mâncare, au un regim strict, fără dulciuri și gustărele. Știind toate acestea, am încercat să îl pregătim pe Petru cât s-a putut de mult și cât ne-am priceput fiecare dintre noi. Vorbim mult cu el, vizionăm documentare despre Spania, l-am înscris la catalană. 

O profesoară stabilită în România îl învață, prin joc, primele cuvinte ce îi vor fi de folos. Știe deja ”Molbe” (foarte bine), culorile, numerele, ”mi-e foame”, ”mi-e sete”, ”fac pipi”, mici cântecele și ”Vrei să fii prietenul meu?”. El va fi probabil singurul dintre noi care va vorbi catalană. 

Nu știm cum va fi și dacă am ales ”maibinele”, în locul ”binelui”, de aceea ne-am dat un an-doi de acomodare, iar după această perioadă vom trage linie și vom decide: România, Spania sau Altceva? Viața e lungă, frumoasă, aventuroasă și se întinde dincolo de strada Năsăud, unde locuim în prezent. 

Tot ce știm e că am vrut să mai încercăm încă o dată în speranța că Petru va avea poate un viitor mai bun, în altă țară decât cea natală. De vom reuși sau nu, vă mai scriem. Până atunci o să vă mai delectez când și când cu mici povești spaniole, în direct de la Barcelona. Sper să vă placă. 

Familia Tudorică
Familia Tudorică, înainte de plecarea la Barcelona

Dacă te numeri printre românii care au ales să emigreze și vrei să le povestești și altora experiența ta, te invităm să ne scrii pe [email protected] Povestește-ne cum a fost adaptarea pentru familia ta, cum a perceput copilul schimbarea și care sunt avantajele și dezavantajele vieții de emigrant. Am vrea să știm în ce măsură s-au potrivit așteptările tale cu realitatea, ce te-a impresionat și ce te-a dezamăgit în noua țară.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa