Diversificarea unui copil mofturos aduce orice mamă în pragul disperării. Iată experiența mea! Când sosea ore mesei, mi se strângea inima. Numai gândul că iar trebuia să stau și câte o oră pentru 2-3 lingurițe de mâncare, mă făcea să simt că o iau razna. Îmi spuneam în fiecare zi vorbe de încurajare, ”până se obișnuiește cu gustul”, ca imediat să găsesc o altă variantă ce speram să fie câștigătoare. Inutil, orice aș fi încercat, chinul se prelungea fără prea mari sorți de izbândă.
Am început diversificarea de la 5 luni și jumătate. Speram în acest fel să sporesc cantitatea de hrană a copilului și, implicit, numărul de kilograme, ce părea că stagnează de ceva timp. M-am pregătit temeinic. Am început cu morcovul. Peste tot ajungea conținutul linguriței, numai în gura ei nu. Am luat legumele rând pe rând. Le-am combinat în toate felurile posibile și imposibile.
A venit vremea cărnii, a oului, a ciorbiței cu de toate, bune și gustoase. Și, cu toate astea, copila mea nu dădea semne că va mânca vreodată în liniște și pace, pe scăunelul ce purta de acum urmele felurilor de mâncare pregătite de-a lungul timpului. Tânjeam după acea imagine idilică prezentă în mai toate reclamele și filmele, în care copilul vesel și plin de viață, zâmbitor și pofticios, mânca, într-o curățenie și armonie perfectă, tot ceea ce mama îi așeza frumos și apetisant în față.
Diversificarea unui copil mofturos. Câte variante, atâtea eșecuri
Așa mi-a și venit ideea: să-i pun tot felul de legume pe farfurie și ea să le mănânce singură, în ordinea în care și-o dorește. Mă mândream cu ea, deși ulterior, când aveam să ies din negura neștiinței în ale mămiciei, am aflat că ea exista și era practicată de când lumea. Credeți că a mers? Nici gând. O oră întreagă păpușile, ursuleții și toate animăluțele de prin casă făceau coadă să înfulece mâncarea, copila mea nici cum nu se apropia de ele.
Nu au lipsit nici maimuțărelile de toate felurile. Nici biluțele care se scufundau în apă, în timp ce eu îi vâram cu disperare lingura în gură, iar ea le scuipa cu un și mai mare avânt. Nici bețișoarele menite să fie înfipte în tot felul de bureței, nici cărțile cu animale, cu păsări, cu personaje de toate felurile care scoteau sunete, care dansau sau vorbeau. Nici lingurița ce se transforma în binecunoscutul avion ce se învârtea bezmetic în jurul gurii ei, doar-doar ajunge și el în aeroport. Nimic.
O hrăneam cu seringa
Ajunsesem într-un asemenea hal de disperare că stăteam să aprind bețișoare de chibrit pe care ea trebuia să le stingă, până ce ajunsesem să afumăm toată casa. Să nu credeți că nu am încercat și metoda televizorului. Reclamele erau preferatele ei. Atunci intensificam ritmul lingurițelor una după alta, de parcă cineva stătea cu pistolul la tâmpla noastră. Cum se terminau pe un program, căutam pe altul. Credeam că am găsit formula câștigătoare. Nici asta nu a durat decât câteva zile.
Ajunsesem să punem totul la blender și să-i dăm mâncarea cu seringa, ca să o putem hrăni. Experimentasem, practic, tot ceea ce manualele de parenting te îndeamnă să respingi. Fie de teama apariției unei dependențe nocive ori a unei situații ciudate în care cel mic mănâncă, fără însă a fi conștient de actul în sine, fără să se bucure de gustul mâncării, fără să mai poate decide când să se oprească, atâta vreme cât atenția lui este concentrată asupra altei activități și nu asupra mâncatului.
Nici medicii nu știau ce are
Eram conștienți de toate și, cu toate astea, ne vedeam legați de mâini și de picioare. Starea noastră de agitație și de supărare atinsese cote pe care nu le mai puteam îndura. Analizele de sânge arătau că nimic nu ar trebui să ne îngrijoreze. Eram de-a dreptul îngroziți. ”Oare are vreo alergie? Sau vreo intoleranță?” ”O fi de la apariția dinților? Poate o doare burta?”
Șirul întrebărilor nu s-a sfârșit nici în momentul în care am mers la doctor. Vizita la medic avea să ne pună grijile pe o altă traiectorie: suflu sistolic. Urgent: ecografie la inimă. Rezultatul: perfect sănătoasă. Alt medic, alt diagnostic: ecografie la stomac și analize de coprocultură. Rezultatul: negativ. O a treia părere ne trimitea în zona unui afecțiuni neurologice, fără însă să o poată defini clar. Nu știam ce să mai facem.
Diversificarea unui copil mofturos. Știam, în sufletul meu, că trebuie să aflu cauza
Ideile noastre în a găsi leacul la comportamentul celei mici aproape că dispăruseră, la fel și răbdarea și încrederea că vreodată situația se va îndrepta. Încotro să o luăm? Ce analize am mai putea să-i facem?
„Nimic, cu timpul o să mănânce, o sa crească și o să fie bine”, ne răsunau cuvintele altor medici, pe care însă inima mea nu le putea da crezare. Știam că trebuia să continui căutarea. Că mofturile fetiței mele nu sunt nici de la răsfăț, nici de la lipsa foamei, mai ales că noi respectăm întru tocmai programul meselor indicat de pediatru, fără să-i strecurăm tot felul de produse total nepotrivite, doar pentru a o ști cu stomacul plin.
După un an și jumătate aveam să aflăm. Fetița mea avea reflux vezico-ureteral. Nu știu nici acum cu siguranță dacă aceea a fost cauza. Știu însă că după operația avută, ea a început să mănânce. Cu zâmbetul pe buze, cu poftă și cu bucurie. Nu puneți lipsa dorinței de a mânca a copilului pe seama gândurilor de confort de genul: nu îi e foame, e suficient cât a mâncat, lingurița aia e atât cât îi trebuie.
Dacă nu îmi ascultam instinctul, copilul avea azi rinichii distruși
E adevărat, cel mic nu trebuie forțat. E bine ca mâncarea să fie apetisantă, frumos aranjată pentru a atrage copilul, însă o perioada lungă de refuz a mâncării din partea copilului, poate spune povestea unei afecțiuni. Să nu ne lăsăm până nu o aflăm.
Dacă nu m-aș fi încăpățânat să cred că nu moftul sau răsfățul stau la baza comportamentului copilului meu, ci mai cu seamă o afecțiune, un disconfort, fetița mea poate ca ar fi avut astăzi rinichii distruși. Înainte de orice, fiți atenți la manifestările copilului vostru și ascultați-vă inima!
