Depresie postpartum la 20 de ani. „Nu mai rezist! Cu greu mă abțin să nu țip sau să nu o lovesc când e foarte agitată!”

Mama povestește că are momente în care, de disperare, iese din cameră și lasă fetița plângând.

Theodora Fintescu, redactor
depresia mamei in primul an
Fetița plânge mult, iar mama ar avea nevoie ca soțul și propria mamă să petreacă mai mult timp cu cea mică. FOTO: Shutterstock

În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm povestea Adelei, care se confruntă cu o depresie postpartum la 20 de ani, situația fiind amplificată de lipsa sprijinului din partea celor din jur și a faptului că fetița ei plânge mult și are zile când este foarte agitată. Redăm povestea mămicii, așa cum a fost scrisă de ea.

Dacă treci prin depresie sau știi pe cineva în această situație, cere ajutor de specialitate. O soluție este linia telefonică gratuită la care răspund psihologi, oferită de DepreHub, un call center la care se poate suna non stop: 0374.456.420.

„Sunt Adela și am devenit mamă la 20 de ani. Eram proaspăt căsătorită, am rămas gravidă la o lună după cununia civilă. Însărcinată mi-a fost greu, dar a fost o perioadă foarte frumoasă, în care mi-am creat o relație foarte frumoasă cu bebe. Mă gândeam că îmi va fi greu, pentru că nu aveam lucrurile prea aranjate în viața noastră. Locuiam în casa mamei mele, unde mai sunt multe de aranjat, casa nefiind terminată. Mai mult, eu nu știam cum să mă comport cu un bebeluș, fiind primul copil și neavând experiență cu frați mai mici.

Simțeam că mă respinge

La maternitate a fost groaznic. Au născut multe femei atunci, erau 21 de bebeluși, iar asistentele erau foarte ocupate. M-au băgat singură într-o rezervă, iar mie îmi era dor de casă, de soț, de mama. Când mi-au adus fetița în salon, nu prea ne-am acomodat. Ea plângea la mine, dar când venea asistenta trăgea la ea și nu mai plângea. Simțeam că mă respinge, că nu mă recunoaște. Am cerut, plângând, să mă mute în salon cu o altă fată.

Îmi era foame, pentru că născusem prin cezariană și nu aveam voie să mănânc. Am mâncat pe ascuns. A doua zi, mi-a venit laptele, dar fetița mea nu mânca. Avea icter și era somnolentă. Fata colegei mele de salon mânca, era mai cooperantă, iar eu mă speriam văzând cum e a mea. Nu puteam să adorm, eram stresată, pentru că simțeam că responsabilitatea fetei era în cârca mea.

Plângeam în continuu, nu puteam să sun acasă. Cât timp am stat în maternitate nu am vorbit cu familia, pentru că simțeam că nu pot vorbi de plâns. Acasă a fost mai rău, pentru că au început colicii încă din seara în care am ajuns și au continuat timp de 4 luni.

O lună de zile nu am dormit, mă culcam la 4-5 dimineața. Fata plângea toată ziua, cu mici pauze, de maximum 10 minute. Mai stăteau și mama și soțul cu ea, dar cu mine în permanență lângă, pentru că, la cât de agitată era, o tot puneam la sân, în speranța că se liniștește.

Nu mai am răbdare, ies afară și o las să plângă în pătuț

La un moment dat, plângea când sugea și începuse să mănânce numai în brațe, plimbată. Și acum, când are 9 luni, adoarme tot la sân în brațe, plimbată, și acum are aproape 9 kg, nu 4-5 cât avea atunci. Cât timp a avut colici, a fost un coșmar. Plângeam mereu, sunt și acum foarte nefericită, nu am viața mea, nu pot sta liniștită o secundă. Nici în prezent nu stă singură deloc. Urlă dacă ies din cameră, urlă dacă stă singură în cărucior, și trebuie să fiu mereu cu un ochi la ea să nu cadă, să nu se lovească, să nu bage cine știe ce în gură. În pătuț la ea nu stă.

Nu mai e așa de agitată ca atunci când era mică, dar are zile când nu mănâncă și plange mult. Iar eu nu mai am răbdarea de la început. Mama și soțul, când vin de la muncă, își văd de treabă și mă lasă pe mine cu ea. Dar eu nu mai rezist. Cu greu mă abțin să nu țip la ea sau să nu o lovesc când e foarte agitată. Nu mai am răbdare, ies afară câte 20 de minute și o las să plângă în pătut. Ies ca să mă liniștesc, să aud liniște.

E mai ușor să mergi la serviciu 8 ore pe zi

În rarele momente când sunt singură, fără ea, nu pornesc nici radio, nici TV și dacă îl pornesc îl las încet. Nu mai suport zgomotul, în halul ăsta am ajuns. Măcar dacă ar plânge mai încet, dar o aud de afară. Niciodată când am lăsat-o plângând nu s-a liniștit singură, cum aud la alte mămici. Cred ca încă mai am depresie, dar uite că ai mei nu îmi oferă și mie un răgaz să îmi revin.

Ea e agitată doar când e singură acasă cu cineva. Nu te înțelegi cu ea. Când suntem cel puțin doi acasă, stă liniștită. Mama mai rămâne cu ea din când în când când am o treabă pe undeva, și știe cum face. Și dacă am o pasă proastă și nu mai vreau să stau cu ea, tot ei se supără. Este un bebeluș dificil, trebuie să ai nervi de oțel.

Eu mă rog la Dumnezeu să se mai liniștească, ca să nu o iau razna de tot. Aceasta a fost povestea mea. Ca un mesaj pentru cititori: Înțelegeți mamele, vă rog, nu mai spuneți că ele nu au nimic de făcut, pentru că, sincer, e mai ușor să lucrezi 8 ore pe zi decât să stai cu un bebe acasă. La serviciu ești mai liniștit”. 

DISCLAIMER: Totul Despre Mame încurajează mamele care se simt copleșite să apeleze la ajutor de specialitate, pentru binele lor și al copilului. Există asociații care oferă consiliere față în față, online sau telefonic. Unul dintre proiectele de sprijin disponibil și pentru mame este DepreHub, cu un call center la care se poate suna non stop, gratuit și unde răspund psihologi: 0374.456.420

Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

Dacă ți s-a părut interesantă această poveste despre depresia mamei, te invităm să citești și:

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa