În urmă cu trei ani, când fiica mea a dat Evaluarea Națională, cea mai mare teamă a mea după aflarea rezultatului a fost legată de completarea fișei de opțiuni. Mi-era frică să nu pun prea puține, să nu le pun într-o ordine greșită, să nu scriu codul eronat. Ce să mai! Toate anxietățile care v-ar putea trece prin cap mă măcinau zi și noapte. Când am ajuns în sala de clasă și mi s-a pus foaia în față, aveam impresia nu că aleg un liceu, ci să îi semnez copilului sentința pe viață. Peste doi ani urmează să fac același lucru cu băiatul cel mic și tare mi-e că voi fi la fel de stresată. Măcar acum știu ce variante am la îndemână dacă liceul la care ajunge copilul nu e ceea ce trebuie.
Numai cine nu a trecut prin Evaluarea Națională nu înțelege coșmarul legat de completarea fișei de opțiuni. Evident, există și copii aflați la cele două extreme: cei cu peste 9,80 care pot intra oriunde doresc și cei cu medie atât de mică încât au foarte puține opțiuni. Pentru cei cu note între 6 și 9,79 situația este un pic diferită. Fiică-mea a avut 9, fix la granița dintre un liceu bun și unul mediocru.
Vis versus realitate
Înca de prin luna aprilie începuseră să circule pe grupurile de părinți tabele cu mediile din anii trecuți ale tuturor liceelor din București. Le-am studiat, mi-am făcut propriile liste. În paralel, la școală, diriginta ne spunea de fiecare dată ”să completați cât de multe opțiuni puteți, și 100, să nu rămâneți pe dinafară.” Apoi, prin mai, a apărut broșura. Am început deja să organizez liceele în funcție de medie, apoi de distanța față de casă și, în paralel, ceream păreri de la părinți cu copii mai mari. Ținta noastră era Colegiul Național „George Coșbuc”, profil uman. Știam totuși că nu prea sunt șanse să aibă o medie peste 9,50, așa că mi-am îndreptat atenția mai mult spre școlile unde în anii trecuți se intrase cu note între 8.50 și 9.30.
Criteriile noastre pentru alegerea liceului au fost reputația, mediul școlar, posibilitatea de a ajunge fără să schimbe prea multe mijloace de transport. Voia neapărat la un profil uman pentru că dorința ei a fost încă de atunci să meargă la o facultate la care va susține examen la materii din această sferă. Partea bună este că atât la filologie, cât și științe sociale, se intră cu medii mai mici decât la clasele de real, fie mate-info, fie științele naturii.
- CITEȘTE ȘI: Țara în care copilul are media 9 la Evaluarea Națională și este întrebat „dar ce s-a întâmplat?”
Media care te aduce cu picioarele pe pământ
După ce s-au afișat notele, am început să rafinez lista. Cu media 9, lista de opțiuni începea să prindă alt contur. Diriginta ne tot spunea să ținem cont de poziția copilului în ierarhia mediilor, ceea ce a adăugat un criteriu în plus la ordinea în care urma să trec codurile pe tipizatul primit de la școală. Apoi, ne-a tot zis să trecem prima dată liceele cu un punct în plus față de media obținută, dar să nu uităm și de cele cu un punct în minus. Deasupra tuturor acestor lucruri raționale planau și poveștile copiilor care au rămas pe dinafară pentru că părinții lor nu au completat cum trebuie codurile pe fișă.
Uite așa am ajuns să trec pe foaie peste 70 de coduri. În capul listei a fost colegiul mult visat, urmat de alte două la fel de bune de la noi din zonă. La ambele media de admitere la profilurile vizate de noi fusese peste 9,20, dar am mers pe ideea că dacă ne dorim suficient poate reușim. Nu încercați, că nu așa funcționează! Algoritmul este cât de poate de pragmatic, poate chiar neiertător. După toate codurile aferente liceelor unde doar o minune ne-ar fi dus, am început cu cele mai realiste, unde media anilor trecuți fusese între 9,10 și 8,90. Unul dintre ele ni-l doream foarte tare, așa că am trecut de acolo toate profilurile, chiar dacă știam sigur că nu le vrem pe cele reale. Ne gândeam că vom încerca un transfer la finalul clasei a IX-a. Următoarele pe listă au fost liceele cu medii sub 8,50. Din disperarea de a nu rămâne pe dinafară, am ajuns până la media 6.50. Practic, am trecut pe lista și licee economice, și colegii tehnologice. Le-am ratat doar pe cele ale diverselor confesiuni religioase.
Teama de a nu greși
Lista am făcut-o de acasă, am verificat-o de zeci de ori atât eu, cât și soțul și fata. Când am ajuns la ora programată la școală îmi tremurau mâinile de emoție. Copila îmi dicta codurile, eu le scriam pe foaie. Cât făceam asta încă mă întrebam dacă am pus ordinea corectă, dacă nu ar fi fost mai bine să fie nu-știu-ce opțiune mai sus.
Până s-au afișat repartizările am fost extrem de stresată. Apoi, când am văzut rezultatul am fost dezamăgită. Un liceu de cartier, aproape de casă ce e drept, ce trăiește încă din reputația avută în anii 80-90 ca având cele mai bune clase de real. Nici fiica mea nu a fost foarte încântată. S-a agățat de faptul că a nimerit în clasă cu o colegă de generală cu care era amică. Mergând cu povestea pe repede înainte, în vacanța dintre clasa a X-a și a XI-a a dat examen din nou și a obținut transferul la liceul mult dorit.
Liceul nu prea contează. Oamenii din el, da
Ce am învățat din toată această epopee a completării opțiunilor? Doar că nu este nevoie de atâta agitație. La orice liceu ar ajunge, în cazul în care lucrurile nu sunt așa cum trebuie, există sesiune de transfer în fiecare vară. Totuși, cea mai importantă lecție nu este aceasta. După trei ani de liceu, doi într-unul de cartier și unul la un colegiu național, pot să spun, cu mâna pe inimă, că școală adevărată nu se face în nici unul dintre ele. Puteți citi AICI, AICI și AICI despre dezamăgirile mele legate de liceu.
Dacă ar fi să le dau un singur sfat părinților care urmează să completeze fișa de opțiuni, acesta ar fi: informați-vă cât mai bine despre licee. Completați cât mai multe variante. Nu tratați repartizarea computerizată ca pe un verdict definitiv. Pentru că, dincolo de algoritmi și medii, adevărata diferență o fac oamenii din școală. Iar asta este ceva ce nicio broșură de admitere și nicio medie din anii trecuți nu poate măsura.
