De ce nu am votat de data asta? Mărturia unei mame care a stat acasă

Georgiana Mihalcea, redactor
de ce nu am votat
De ce nu am votat? Pentru că după fiecare vot am avut același gust amar. Fotografia este din octombrie 2020, când am votat la alegerile locale

De ce nu am votat duminică, 6 decembrie 2020, o să argumentez aici, chiar dacă mulți nu veți citi până la capăt pentru că aveți deja pietrele pregătite să le aruncați. Așa făceam și eu pe vremuri cu cei ca mine, îi puneam la zid și le ziceam verzi și uscate, că nu sunt patrioți, că nu le pasă, că nu au spirit civic. Am aflat pe pielea mea că nu e chiar așa.

E prima dată în viața mea în care nu am votat, în care am ales să fiu spectator și să văd cum lumea se schimbă în jurul meu, fără ca eu să mișc un deget. Eu, cea care îmi îndemnam familia să prietenii să nu cumva să lipsească de la alegeri, am stat acasă și m-am bucurat de familia mea. Singurul loc de pe pământ unde sunt de neînlocuit.

Nu am ratat niciun scrutin în ultimii 24 de ani

Votez de la 18 ani. Mi-am schimbat opțiunile politice ca fiecare dintre voi, am taxat și am ieșit în stradă pentru un regim sau altul, mi-am luat copilul după mine în Piața Victoriei, cu porta-vocea după el, strigând „Jos Guvernul”, când abia înțelegea noțiunea de țară.

L-am dus pe copilul meu cu autism la mitinguri ale sindicatului de învățământ din care eu făceam parte, să vadă ce înseamnă să îți aperi drepturile, să strigi în gura mare ce te doare, să vadă ce înseamnă să „ții” cu unii sau cu alții.

Am ținut cu toți. Pe rând. Le-am dat șanse și am crezut în ei. Îmi plăcea cum dădeau cu pumnii în piept că ei sunt soluția, schimbarea, norocul meu de român, de femeie, de mamă. I-am iubit și respectat.

I-am votat și m-am rugat pentru favoriții mei cum mă rog să ia Steaua campionatul de când eram mic copil.

Nu am ratat niciun scrutin, nici chiar cel pentru revizuirea Constituției. Am știut că e datoria mea de cetățean să pun ștampila, că alte femei nu au avut acest drept, că….trebuie. A trebuit să votez și am votat. M-am uitat la ei ca la niște zei și am așteptat un semn că și ei se vor uita într-o zi la mine.

De ce nu am votat? Mi-a dat fiu-meu scutire

Ultima dată am votat în octombrie 2020. Nu mi-a fost frică de infectarea cu Covid, mi-am asumat acest risc de dragul viitorului primar. Știam că trebuie să merg acolo, că favoriții mei se bazează pe mine și că trebuie să fac asta, e datoria mea de cetățean. Chiar dacă n-au ieșit cei pe care au am pus ștampila, știam că am făcut un lucru bun pentru mine, pentru familia mea, pentru comunitatea din care fac parte.

Cu cât se apropiau alegerile parlamentare, cu atât creștea în mine sentimentul că de data asta voi sta acasă. Mă luptam cu drăcușorul care-mi șoptea la ureche să nu votez, încercam să fiu surdă la argumentele lui, pentru că eu am fost învățată de mică un singur lucru: TREBUIE SĂ FACI ASTA, PENTRU CĂ SPUN EU!

Fiu-meu, mare amator de știri și bine ancorat în realitate, în ciuda autismului, său mă întreabă cu vreo două-trei zile înainte de alegeri:

– Iar sunt alegeri?
– Da, David, de data asta sunt pentru Parlament, în octombrie am ales primarul de sector și al Capitalei.
– Și iar o să câștige altcineva și nu cine votăm noi?
– E posibil și asta, dar așa este în democrație. Cine are mai multe voturi câștigă și trebuie să respectăm asta. Trebuie să votăm, este datoria noastră!

– Și dacă nu votăm ce se întâmplă?
– Vor alege alții pentru noi și nu avem dreptul să comentăm! Nu votezi, nu comentezi, știi cum spun eu mereu!
– Adică iar o să mergem la proteste?
– Doar dacă lucrurile nu merg într-o direcție bună.
– Și nu ai obosit?

„Și nu ai obosit?” a început să îmi răsune în urechi până când „trebuie” a dispărut. Există un om pe lumea asta care știe că nu mai am energie pentru nimic și nimeni decât pentru autism.

Nu am avut energie să votez. Autismul mi-a luat-o pe toată

Sunt doi oameni care știu că dau totul pentru lucrurile în care cred, sunt doar doi oameni care știu când pot și cât pot, din păcate doar doi oameni mă iubesc și mă acceptă fix așa cum sunt. Copilul și bărbatul meu nu mă judecă și nu dau cu pietre că nu am votat duminică, ei știu că am făcut-o mereu!

M-a surprins o prietenă care mi-a dat un mesaj simplu, prin care mi-a demonstrat că mă înțelege: „eu simt că ai fi vrut, dar ai o stare de dezamăgire și ai tot dreptul.”

Am așteptat un mesaj din partea oricărui partid, pe 3 decembrie, de ziua persoanelor cu dizabilități, de încurajare, de șut în fud, de „sus autiștii”, de…ceva, orice.

Nu o promisiune electorală ieftină, nu. Nu mai cred în nimic. Pur și simplu aș fi vrut să aud din gura unuia că știe că și părinții copiilor cu dizabilități votează, că și pe ei trebuie să-i mângâie cineva pe cap.

Poate ăsta a fost testul meu suprem. Poate a fost coarda mea sensibilă care aștepta să fie atinsă, poate că m-am supărat ca măgarul pe sat că de ziua oficială a durerii mele celei mai mari, nimeni nu se gândește la mine.

Voi, ăștia care nu ați primit votul meu și voi ăștia mă judecați pe la colțuri sau pe contul meu de facebook puteți să înțelegeți că după 14 ani la braț cu autismul nu mai am energie pentru nimic altceva în afară de copilul meu?

Fă-mă să te votez la următoarele alegeri! Fă ceva concret pentru autism!

Cum era viața voastră la vârsta copilului meu? Vă încălțați singuri, nu-i așa? Nu făceați atacuri de panică dacă se întrerupea energia electrică; nu vă speriați de ploaie, vă duceați singuri la școală, așa-i? Eu cu asta mă ocup, în caz că întreabă cineva!

Voi ce-ați făcut în ultimii 14 ani? Ați promis. Ați vorbit. V-ați certat. Ați arătat cu degetul la celălalt. Și după 4 ani ați promis din nou. Și m-ați chemat la vot și eu am venit. Dar am obosit, cum doar fiu-meu a remarcat.

Știți ce am făcut eu după ce am votat? M-am întors la viața mea, la familia mea și la braț cu autismul.

Am legat șireturi, am calmat crize de nervi, m-am lăsat de muncă să stau cu fiu-meu în bancă la școală, am plătit impozite la timp, am strâns gunoaie de pe jos, am cedat scaunul în tramvai.

Mă cerți că n-am spirit civic neieșind la vot, tu, omul politic? Fă-mi o listă cu tot ce ai făcut în ultimii 14 ani pentru copiii cu autism din țara asta!

Câte centre de recuperare există, câte terapii ai decontat, câte ore de lucru are un profesor de sprijin cu un copil cu dizabilități inclus în școala de masă?

Ce listă scurtă ai! Primim noi, ăștia din București, un stimulent financiar ca să compenseze lista serviciilor gratuite. E bun. Ajută. Să vedem cât timp îl vom primi.

Știi ce fac eu când nu votez? Fac ce n-ai făcut tu petru mine! Îmi ocrotesc copilul și casa, mă duc la doctor la privat, că la cele de stat mi-e frică să mai intru, stau cu fiu-meu în online sau în bancă, depinde unde ne trimiți tu. Tac și îndur. Îmi recuperez copilul în liniște, fără să mă plâng, fără să îți mai cer nimic.

Ți-am luat grija mea de pe cap, dar mi-e foarte clar că nu ai avut-o vreodată. Sunt un „neesențial” care contează doar când trebuie să pună ștampila. Convinge-mă, minte-mă frumos, dă o lege în următorii 14 ani prin care să schimbi viața părinților de copii speciali, scrie-ne două vorbe pe 3 decembrie.

Dă-mi speranța că eu mor și tu ai soluții pentru copilul meu.

Mi-ai simțit lipsa duminică, dragă politicianule? Ai 4 ani să mă convingi că și eu contez. Eu și toate milioanele de români care nu au votat, care au obosit să creadă, să spere. Nu ne certa! Dacă nu am votat, e și vina ta și nu doar a noastră!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa