Încă de când copilul meu era grupa mare la grădiniță am simțit presiunea școlii. „Ce ne facem?”, mi-am întrebat soțul într-o bună zi, după o discuție lungă cu un grup de mămici care aveau copii de-o seamă cu al meu. „La ce școală îl înscriem?”. Ne aștepta o decizie grea, din toate punctele de vedere. Habar nu aveam atunci că, pentru școala copilului, voi alege să mă mut cu chirie, în capătul celălalt al orașului, într-un cartier în care nu mai pusesem piciorul de 25 de ani!
De ce mă speriasem așa tare? Toate mămicile de la grădiniță păreau „cu temele făcute” încă de când cel mic era în scutec. Știau învățătoarele de la școlile din cartier, știau ce serii urmează „să prindă”, știau părinți cu copii mai mari la aceeași școală și pe ce stradă trebuie să ai viză de flotant ca să prinzi loc într-o școală mai bună din proximitate.
În plus, m-au speriat poveștile „din curtea școlii”. Una dintre mame spunea că fiul cel mare se confruntă cu bullying la ordinea zilei și că elevii (nu mai mari de 6-7 ani) folosesc frecvent cuvinte obscene la școală și expresii de prin serialele tv de adulți. Alta povestea despre învățătoarele care fac față cu greu asaltului părinților care „se simt îndreptățiți” să ia dascălii la rost că „cer prea mult” de la copiii lor. În plus, cei care aveau deja copii la gimnaziu povesteau despre calvarul alegerii unei noi școli, peste patru ani – o școală sau un colegiu care să „asigure” admiterea la un liceu bun din Capitală.
- CITEȘTE ȘI: Școli și licee internaționale din București: care sunt taxele și ce oportunități au elevii care învață aici
Copilul are 3 ani și nu știi deja la ce școală va merge?!?
După toate aceste discuții, m-am simțit complet de pe altă planetă. Am început să mă interesez de opțiuni, convinsă fiind că trebuia să fac asta cu ani în urmă! Ce am aflat? La școala de lângă casă „se face carte”, dar trebuie să ai noroc de o învățătoare care își dă interesul. Și oricum, sunt foarte mulți în clasă! Pentru o altă școală, la câteva stații distanță, trebuia să îmi fac schimbare de domiciliu. Și nici atunci nu era foarte sigur că o să prind loc „la cine trebuie”. Dincolo, nu îi lasă să iasă în pauze deloc afară. De ce? Școala primară folosește aceeași curte cu gimnaziul și învățătoarele aleg (de teama unor posibile conflicte sau pentru că nu au energie) să îi țină pe copii 4 ore sechestrați în clasă!
La toate cele de mai sus se adăugau nemulțumirile părinților legate lipsurile materiale și logistice din școala românească. Hârtie igienică și săpun la toalete? – un vis frumos, în cele mai multe dintre cazuri. Uneori și curățenia lăsa de dorit. Fondul clasei este de la sine înțeles și se strâng bani, tot din buzunarul părinților, ca elevii să nu ducă lipsă de consumabilele necesare activităților didactice.
Părinții trecuți deja prin școală cu frații mai mari știau prea bine mersul lucrurilor în sistemul nostru de învățământ: pauze scurte (abia dacă e timp să mergi la toaletă), lipsa personalului care să supravegheze copiii în curtea școlii, și un program haotic și nefiresc pentru copii atât de mici. În unele școli, din lipsă de spațiu, se învață (și azi) în două schimburi sau chiar trei!
Fără să îmi fie clar încotro o s-o apuc, mi-am dat seama că școala primară e făcută – anume, parcă! – să încurce programul părinților care nu se pot baza pe bone sau bunici. Orele la clasa pregătitoare se termină la 11:45! Practic, de-abia ai ajuns la birou, ai dat trei telefoane și ai discutat urgențele pe ordinea zilei, că trebuie să pleci să îți iei copilul din poarta școlii! Și apoi, ce faci cu el?
Dacă n-ai bunici, școala costă
Copiii de azi nu mai pot fi trimiși la școală „cu cheia la gât”, așa cum am pățit-o noi. Bunicii sunt din ce în ce mai în vârstă (deh, generația sendviș!) și nu ne mai putem baza pe ajutorul lor. Asta dacă mai avem norocul să fie prin preajmă! Bonele sunt o variantă foarte scumpă și „greu de integrat” în viața unei familii. „Școala de după școală” e un proiect decent, dar insuficient. Așa că after-school-ul rămâne singura variantă pentru mulți dintre noi, părinții.
Am început să caut after school-uri în zonă: oferta era destul de variată. Dar, brusc, școala gratuită a copilului nu mai era chiar gratuită! Trebuia să plătesc transport (preluare copil de la școală și dus la after-school), masa de prânz și activitățile de după amiază. Acestea din urmă definitivau prețul: un afterschool de tipul „vi-l ținem și noi pe aici și îl mai supraveghem la teme”, era cea mai ieftină variantă. Dar pentru un copil activ, curios, obișnuit să fie stimulat cu tot felul de activități, varianta unui after-school scump, cu multe cursuri și opționale, era singura opțiune. Adică minim 2000 de lei pe lună – maxim 3500 lei (și vorbim de anul școlar 2024-2025!).
Alegem școala, dar mutăm casa
Ne-am petrecut luni întregi discutând și frământându-ne cum să facem să alegem cea mai bună variantă pentru copilul nostru. Orice întâlnire cu prieteni, familie, cunoscuți, devenise o corvoadă: „Și, la ce școală vă duceți?”. După interminabile discuții cu alți părinți, după vizite la școlile din cartier, după ce am pus pe hârtie o listă de argumente pro și contra, am ales – all in, ca la poker! – să ducem copilul la o școală privată internațională și să ne mutăm (pentru a scurta drumul către aceasta) din cartier!
Suntem doi oameni obișnuiți, cu salarii medii. Nu stăm deloc pe roze cu banii și, mărturisesc, de când am luat această decizie, tabelul de cheltuieli din Excel îmi este cel mai bun prieten. Însă nu îmi pare rău deloc. Știm că pentru multă lume gestul nostru pare unul de-a dreptul nebunesc, însă, ne-am înhămat la acest hei-rup de dragul copilului. Și de teama unui sistem de învățământ nesănătos.
Am ales o școală internațională care urmează curriculumul francez. Este una dintre cele mai rezonabile (ca preț) și reputate școli internaționale din Capitală. Prin urmare, n-a fost nevoie de prea multe recomandări. Nu vă mint, ieșeam mult mai ieftin dacă am fi ales școala de lângă casă și after school-ul aferent. Însă nu doar despre bani a fost vorba în decizia noastră. De ce am decis „să strângem cureaua” și luăm această decizie pentru familia noastră? Pot să vă răspund acum, după un an petrecut în acest sistem:
Începerea anului școlar
Pentru noi a început deja școala. Fără emoții, fără grija boicotului, fără slujbe religioase și discursuri sforăitoare. Ne-am dus la deschiderea anului în curtea școlii (puțin mai „apretați” decât de obicei, e drept). Am găsit lista repartițiilor pe clase (în sistemul francez se schimbă și învățătorul, și colectivul în fiecare an) și am identificat locul de întâlnire cu noii colegi. Apoi, a venit învățătoarea și i-a strigat pe nume pe cei mici, iar noi, părinții, i-am zâmbit de la distanță. Copiii și-au luat ghiozdanele, s-au încolonat și au dispărut pe culoarele școlii. Au avut ore din prima zi – chiar și o scurtă temă pentru acasă.
Am fost deja anunțați când va fi prima întâlnire cu părinții, care e orarul și când se fac fotografiile (opționale) cu clasa. Știu de anul trecut, că după întâlnirea aceasta, învățătoarea se va mai întâlni cu părinții doar unu-la-unu și doar la cerere, după evaluări, la final de trimestru. Până atunci, discutăm pe mail sau schimbăm câteva vorbe la preluarea copilului de la școală.
Programul copilului
Când spui că școala românească este gratuită, pare că totul e simplu. Dar, așa cum vă ziceam mai sus, nu e. Pe lângă cheltuielile legate strict de actul de educație (care se termină la prânz, în clasele primare), există un cost al timpului pe care tu (sau cineva apropiat ție) va trebui să îl dedici copilului tău, după terminarea orelor de curs – care se măsoară și în ore, și în bani. Vorbim de bunici, rude sau bone. Și dacă variantele acestea nu sunt posibile, apelezi la after-school sau alte tipuri de activități extracurriculare, care îi țin ocupați pe cei mici, până când se întorc părinții de la serviciu.
La școala pe care am ales-o noi, elevii încep orele la 08:30 și termină după amiaza la 15:30 (cei mici), la 17:30 (începând cu gimnaziul). Iar ziua copilului este plină, dar echilibrată. Orarul cuprinde pauze mari – două de 20 de minute și una de o oră – care îi dau timp să respire, să se joace, să alerge cu colegii în curtea școlii, supervizați de supraveghetori. Nici vorbă ca cei mici să fie „sechestrați” în clase. Sportul e obligatoriu de trei ori pe săptămână, iar orarul e anume gândit astfel ca, prin rotație, clasele de același nivel să se poată juca afară fără să se suprapună cu copiii mai mari. Chiar și la cantină există o astfel de rutină!
Pentru preluarea de la școală – acum, cât copilul este mic și programul lui e mai scurt, încă jonglăm cu diverse variante și ne bucurăm de flexibilitate la job. Puteam opta pentru transport de navetă și cursuri opționale după școală, dar asta, desigur, implica niște cheltuieli suplimentare (iar prietenul meu, Excelul, încă nu îmi permite acest lux).
Copilul, în centrul actului educațional
Recunosc, acest capitol a fost cel care a cântărit cel mai tare în decizia noastră. Îmi doream o comunitate în care copilul meu să crească, nu să-și tot frângă degetele – sau aripile. Știu atâtea povești despre cum copiii buni se pierd în „zgomotul general” al unui sistem inflexibil, unde vocea copilului contează mai puțin decât un comentariu învățat pe de rost. Știu atâtea mame care s-au luptat cu morile de vânt încercând să mute copiii la altă școală doar pentru că n-au găsit înțelegere, pentru că aveau un copil „prea sensibil” sau care era ținta bulying-ului frecvent.
Mi-am dorit o școală cu clase mici, unde copilul meu să nu fie doar un număr din catalog, ci un nume, o personalitate, un univers care contează. Unde copiii sunt încurajați să își spună părerea, să se manifeste liber și să fie independenți. Am ales un sistem unde notele (lista și nivelul „achizițiilor” copilului, mai bine zis) se primesc pe mail, în privat. Iar dacă sunt probleme, tu, ca părinte, nu te simți „scos la tablă”. Nu te simți judecat sau pus la zid atunci când copilul întâmpină o dificultate. Se caută soluții, având copilul în centrul discuției, indiferent cât de mică sau mare ar fi problema. Copilul obișnuiește să mâzgălească pe caiet în timp ce ascultă lecția la clasă? „Nicio problemă, îi punem pe masă o ciornă să mâzgălească în voie, dacă asta îl ajută să se concentreze!”. Există soluții, v-am zis.
În plus, din școala asta copilul meu va ieși trilingv, cel puțin. Învață în franceză (limba oficială de studiu), studiază constant engleza și româna. Mai târziu, poate adăuga o a treia limbă străină, la alegere. Și mi se pare un mare plus în lumea asta în care granițele par să se dizolve.
Un drum clar, fără examene „Bau-bau”
Poate cel mai liniștitor aspect al deciziei noastre a fost faptul că, odată ales traseul internațional, am scăpat de alergătura permanentă după „școala gimnazială cea mai ok” sau după „liceele de elită”. Am scăpat de teama Evaluării Naționale și a Bacalaureatului românesc. Știm cu toții cât de des s-au schimbat procedurile, materia, modul de examinare în ultimii ani. Sunt examene care aduc emoții uriașe familiilor și un stres în plus – și pentru elevi, și pentru părinți.
În școala pe care am ales-o, la final de gimnaziu, copiii susțin Brevetul (DNB) – un examen mai blând decât Evaluarea Națională, care combină notele din timpul anilor de școală cu câteva probe scrise și o prezentare orală. E un proces de durată, mai echilibrat, care nu pune presiune pe copil și nu ai senzația că „totul” se decide în două zile de examen. Și Bacalaureatul se dă treptat, pe parcursul a doi ani, iar rezultatul final ia în calcul și evaluările din timpul anilor de liceu. În clasa a XI-a au loc primele probe, iar în a XII-a cele finale, fiecare elev alegând disciplinele potrivite profilului său. În plus, diploma de Bac este recunoscută internațional. Iar asta îi va deschide copilului porți spre multe universități din lume (și din țară, desigur).
Am ales greul financiar
Nu am ales calea cea mai ușoară. Și nici n-am luat ușor această decizie. Pentru unii suntem „nebuni” de-a dreptul, mai ales având în vedere recentele măsuri fiscale. Știm toate astea și sperăm să ne permitem să ducem aceste costuri până la finalul ultimului an de studiu. La nevoie, vom lua încă un job part-time sau vom găsi o soluție să mai adăugăm venituri la bugetul familiei. Ne-am reorganizat viața financiară și am redus drastic vacanțele, „micile plăceri” sau „mofturile” pentru că, da, o taxă la o școală privată apasă.
Dar am câștigat liniște: nu voi trăi cu spaima unui examen schimbat peste noapte, nici nu vom fi în goana după „media de admitere la un liceu bun”. Mi-am dorit un loc în care copilul meu să poată fi el însuși, neciuntit de sistem, de rigori absurde sau de note. Nu cred că există o școală sau un liceu perfect. În mod clar, vor fi și în drumul nostru tot felul de obstacole sau tot felul de „neplăceri”. Însă, deocamdată, când mă uit pe hârtia cu „pros & cons” pe care am scris-o când am decis toate astea, încă mă bucur de ce am ales.
















