Marea Britanie a fost în sărbătoare zilele acestea. Regina Elisabeta II a sărbătorit 70 de ani de domnie. Toată familia regală s-a reunit, chiar Harry și Megan au venit să o felicite pe cea mai longevivă suverană în viață. Nimic din toate acestea nu a ținut prima pagină a ziarelor și nu a fost la fel de intens mediatizat ca giumbușlucurile micuțului Prinț Louis.
Louis are doar 4 ani și a fost vedeta Jubileului de la Londra. El și mama lui, ale cărei reacții au stârnit admirația întregii lumi. Toate mamele s-au pus în locul Ducesei și s-au întrebat ce ar fi făcut ele într-o situație similară pentru că în multe case există un Louis, mai mult sau mai puțin năstrușnic.
Poate ai și tu acasă un „Louis” care nu stă locului două secunde, care vrea să se joace indiferent dacă are sau nu cu ce, care nu vrea să facă ce este rugat. Pe-aici pe la noi, prin România, i s-ar spune „obraznic”, pentru că pe-aici copiii trebuie să stea cuminți. Ei bine, la Casele Regale, chiar dacă este cea mai mare festivitate care are loc în ultimii ani, copiii au voie să fie copii.
Copiii trebuie să se joace
Copiii asta fac: se joacă. Ne-a zis-o și Creangă acum mai bine de 100 de ani și ar trebui poate să îl ascultăm și să nu ne mai luăm atât de în serios. Dacă pe Kate nu a interesat-o ce zice lumea (literalmente toată lumea) despre faptul că băiatul ei cel mic țopăie de colo-colo, își bagă mâinile în urechi și se scălâmbăie, atunci nici pe noi nu ar trebui să ne influențeze prea tare.
Și dacă ești din categoria celor care și-au păstrat calmul când, în public, copilul tău a vrut să îți arate tot ce poate, atunci știi prea bine ce-a fost în sufletul Ducesei. Nu este ușor să fii părintele unui copil energic.
Te trec toate transpirațiile când în timpul unei ceremonii (nuntă, botez, înmormântare) începe și cântă „O căsuță mică, așa-și-așa…”. Dar te uiți zâmbind în jur, îi șoptești să cânte mai încet sau poate ieșiți din încăpere ca să își exprime talentul cu mai puțini spectatori.
Lasă gura lumii să comenteze
Îți vine să plângi când oameni străini se uită la tine urât, uneori chiar te apostrofează că nu ai habar să crești un copil când al tău are un tantrum în mijlocul străzii și tu stai lângă el liniștită și îi vorbești calm așteptând să îl poți lua în brațe în siguranță.
Te-ai luptat cu toate neamurile care îți recomandă să îi ”mai dai și câte una la fund” că ”o să ți se urce în cap” dacă acum nu poate să stea nemișcat la o masă în familie.
Te rogi înainte de-a pleca de-acasă oriunde pentru că știi că aproape de fiecare dată trebuie să se întâmple ceva care să vă aducă în centrul atenției.
Simți că nu ești un părinte bun pentru că nu reușești să ai un copil ca toți ceilalți care atunci când maică-sa sau taică-su se uită la ei ”se potolesc”.
Cu toții am fost în situația Ducesei Kate
Am fost în toate aceste situații. Orice ieșire din casă se transforma într-o scenă din filme horror. El urla, pe mine mă treceau toate apele pentru că nu știam cum să îl liniștesc. Am fost o persoană colerică. Am țipat. Am amenințat. Nu am reușit absolut nimic. Ba mint. Am reușit să prelungesc circul ăsta prea mult. Până într-o zi când m-am prins că nu trebuie să intru și eu în același joc, că era suficient o persoană care avea tantrum și că eu pot să mă liniștesc, că eu sunt adultul.
Cu cât eu vorbeam mai încet, mai calm și zâmbeam mai mult cu atât tantrumurile erau mai scurte, mai rare și în cele din urmă au dispărut. Cu cât eram mai atentă la copil și reușeam să anticipez o repriză serioasă de tăvălit pe jos cu atât era mai bine. Cu cât îl strângeam mai des în brațe și îi spuneam că îl iubesc cu atât el nu mai simțea nevoia să iasă în evidență făcând scene care-l puneau nu doar în vizorul meu, ci și al tuturor celor care erau în preajma noastră.
Când a vrut să se joace, deși nu era momentul i-am zâmbit și l-am lăsat. Evenimentele au mers mai departe, oamenii și-au văzut de treaba lor, copilul a crescut mare.
Probabil că Ducesa Kate a citit cărți de parenting înainte să aibă copii. Probabil că este și calmul englezesc care o face atât de relaxată orice s-ar întâmpla. Nu știu ce o face să fie atât de zen. Dar, știu sigur, că ar trebui să încercăm cu toții să nu ne mai luăm atât de în serios, să tratăm copiii ca pe niște egali de-ai noștri, nu în sensul de adulți, ci să le respectăm vârsta și nevoile ei, așa cum o facem și cu oamenii mari.
