De când mă știu mi-a fost frică de examene. Și-acum îmi este, noroc că nu mai am de dat. Bine măcar că pe vremea mea nu se dădea și examen oral la Română, că nu știu ce-aș fi făcut. Iar Bacalaureatul a fost pentru mine, de departe, cea mai stresantă experiență. Atât de stresantă că în ziua cu proba la Matematică m-am apucat de fumat. Asta după ce era să nu intru în examen din cauza unei șuvițe pe care mi-o decolorasem fix atunci, gest care i-a înfuriat pe tovarășii profesori.
De învățat, învățasem. Atât cât îmi stătuse mie în puteri și mă dusese capul. Trei examene scrise aveam de dat, la Limba și Literatura română, la Matematică și la Fizică, plus susținerea lucrării practice. Atât. Nu era mare lucru, până la urmă, dar cu atâta tensiune ne încărcase diriga (profă de istorie) tot anul, încât ajunsesem toți să credem că dacă nu luăm Bac-ul vom fi ultimii ratați (mă rog, considera că suntem deja) și nu vom mai putea scoate capul în lume. Și că dacă îl vor lua vreo trei din clasă, cel mult cinci, mare minune o să fie. Nu era oră de Dirigenție să nu ne beștelească pe toți la un loc. Ne spunea că suntem niște troglodiți, dar fără să ne spună și ce naiba înseamnă. Pe vremea aia, în 1986, nu era Sfântul Google să ne scoată din întuneric…
Un 6 la Matematică ar fi făcut pentru mine cât 10 pentru Nadia la Montreal
De examenele la Matematică și Fizică îmi era groază de-a dreptul. Disciplinele astea au fost coșmarul meu în toți anii de școală, atunci era doar apogeul. Și nu numai pentru mine, cam pentru toți colegii mei. Ne încurajam câteodată unii pe alții spunându-ne ”Hai, că nu ne-or da subiecte de Olimpiadă… O să fie în prima parte din alea simple, de le poate face și ultimul prost pentru notă de trecere. Că dacă tot am terminat liceul, trebuie să ne dea drumul mai departe, nu ne țin ei încurcați din cauza Bacului, că n-au niciun interes să rămână cu noi pe cap.” Nota de trecere îmi amintesc că era 6, ceea ce pentru mine, la Matematică mai cu seamă, era foarte mult.
Am tras nădejde în Otilia și enigma ei, dar n-a fost să fie
Nu mai știu dacă întâi am dat examenele scrise și apoi am susținut lucrarea practică sau invers. Cum nu mai știu nici ce am ales să prezint. Dar îmi amintesc foarte bine că doar vreo două fraze am apucat să îndrug și mi-au zis că e destul. Aveau și ăia din comisie un chef… Am luat nota 10 aproape toți, din ce-mi amintesc. Oricum, de picat nu a picat nimeni proba aia, asta e sigur.
De examenul la Româna nu m-am temut cine-știe ce. O dată pentru că învățasem, era disciplina mea preferată. Întotdeauna fusese. Citisem toate cărțile care erau de citit, făcusem comentariile cu capul și mânuța mea. Știam și că de-ar fi ca emoțiile să-mi joace vreo festă, să-mi șteargă vreun… fișier din cap, o să mă descurc eu cumva. O să bat câmpii, o să mă învârt pe lângă subiect, o să-i aburesc, o să-i întorc ca la Ploiești și amețesc, dar o s-o scot la capăt. Însă dorința mea cea mai mare, speranța mea, era să se dea la examen Enigma Otiliei, de Călinescu. Am iubit romanul ăla atât de tare încât l-am recitit și în anii care au urmat, de încă 11 ori. Și l-am cumpărat de tot atâtea ori, pentru că după fiecare lectură îl făceam cadou cuiva care nu-l citise încă. Otilia, moș Costache, Simion, Stănică, Titi și Olimpia îmi erau atât de familiari de ziceai că stau cu mine în bloc.
O șuviță blondă era să-mi compromită Bac-ul
Cu toată încrederea pe care o aveam în mine, ia uite cum era să nu pot intra în examen! Dintr-o prostie. Una, dar mare. În vremurile alea, nu exista ca o elevă să vină la liceu cu unghiile făcute, fardată sau cu părul vopsit. Nici în curtea școlii n-ar fi apucat să intre, pentru că portarul avea sarcină să ne inspecteze ținuta.
În clasa a XI-a era să mi se scadă nota la purtare, fiind suspectată că mi-am ondulat părul. N-aveam nicio vină, era ondulat natural. Mai mult – culmea ironiei – îl uram că era așa (îl mai urăsc și azi!) și aș fi făcut orice ca să-l îndrept pe veci. Și nu existau pe atunci nici plăcile de îndreptat. Ei bine, înainte de examenul la Română m-a împins Necuratul să-mi decolorez o șuviță de cam două degete lățime, fix în breton. Aveam impresia că dacă am terminat liceul s-au anulat și toate regulile lui stricte. Ghinion, că nu era așa! Cu rugăminți peste rugăminți, am fost primită la examen, dar mi s-a pus în vedere că dacă șuvița aia decadentă nu dispare, nu mai intru în examenul la Matematică și asta îmi anulează tot Bacalaureatul. La următoarele examene am ascuns-o sub păr, prinsă bine cu clame.
În ziua aia m-am apucat de fumat
Cum am facut, cum am dres, dar în perioada Bacului numai de nefăcute m-am ținut. În ziua în care se dădea proba la Matematică, aia de care eram înspăimântată, ne-am adunat mai mulți colegi în curtea școlii cu mult timp înainte. Cu vreo două ore. Unii ca să mai repete formule, să îngrașe porcul înainte de tăiere, că nici în ajun nu se putea spune că eram, alții ca să se blindeze cu fițuici. Tot cu formule. Parte din băieți au zis că merg pe terenul de sport, să stea acolo, că sunt bănci. Știam toți de ce. Ca să fumeze. Cică să-și calmeze emoțiile. Pai n-aveam și eu emoții?! Ohoooo, și încă ce emoții! Uite așa, dintr-o prostie, în ziua aia m-am apucat de fumat. De calmat nu m-am calmat, dar m-am pricopsit cu o amețeală de se învârtea terenul de sport cu mine și porțile de handbal se răsturnau cu susul în jos, cu tuse și cu lacrimi șiroaie.
Să ne prăbușim cu liftul și mai multe nu
N-ar fi fost memorabil Bac-ul dacă nu s-ar fi încheiat tot așa de aventuros. Chiar prea aventuros… În ziua în care se afișau rezultatele, în drum spre liceu am trecut – așa cum făceam mereu – să o iau și pe colega și prietena mea, Raluca. De obicei ne întâlneam în fața blocului ei ca să mergem la școală. Dar în ziua aceea, pentru că nu aveam de ce să ne grăbim, că nu mai suna niciun clopoțel și la drept vorbind nici la ce oră se afișau rezultatele nu știam, mi-a făcut semn să urc. Locuia la etajul 9. Ne-a oferit mama ei câte un Pepsi (lucru mare în anii ăia!), am mai stat ce-am mai stat și într-un final ne-am pornit la drum. Crăpa fierea în noi de curiozitate, nu alta. Eram amândouă într-o stare pe care nici nu știu cum s-o descriu. Ne era teamă de ce note om fi luat, dacă am picat vreuna din probe, dar în același timp simțeam și o inexplicabilă bucurie. Și ne venea să țipăm, să ne eliberăm.
Ne-am urcat în lift, liftul a pornit, și undeva între etajele 7 și 6, nu ne-am mai putut stăpâni energia aia, adrenalina, ce-o fi fost, și am început să sărim amândouă. Cabina s-a zdruncinat, s-a înclinat într-o parte, și prin fanta de la îmbinarea cu tavanul, vedeam cum se bălăngăne un cablu gros… Care se rupsese. Noi am scos din case vecinii cu țipetele noastre, vecinii ne-au scos pe noi din lift. Cascadorie, nu alta, să ne strecurăm printr-un spațiu îngust și să nimerim cu picioarele pe masa pe care unul dintre ei o adusese.
Promovat „la mustață”
Incidentul cu liftul ne-a potolit de tot, și până la liceu abia dacă ne-a mai ars să schimbăm câteva vorbe. Nici nu ne mai păsa dacă am luat sau nu Bacul, eram mulțumite că suntem vii. Ei, ne-a trecut până la urmă sperietura și am fost mulțumite și de note. Eu chiar prea mulțumită că reușisem să scot la Matematică 6.50 și la Fizică 6.66, pe munca mea. Fără meditații. Fără să copiez. La Română nu spun cât am luat, ca să nu se creadă că mă laud. (Bine, spun, ca văd că insistați: 9.50). Și fără să fi avut Enigma Otiliei!
