„Pe vremea noastră scriam la teme până ne amorțea mâna. Ce mai fac copiii ăștia azi?! Băiatul ăsta n-are niciodată nicio temă”, îmi zice amărâtă doamna Maria, 70+, care ne face curat în bloc. E supărată că nepotul ei de gimnaziu, care frecventează o școală din cartier, are deja vacanță de săptămâna trecută. Că doamna dirigintă avea treabă.
Cunosc părinți care au copii la școli de stat unde se dau teme ce nu pot fi terminate nici în 4 ore pe zi, în condițiile în care ministrul David spune că temele ar trebui să le ia copiilor maximum 2 ore. Mult nu înseamnă neaparat și bun. Sau care luni întregi nu au avut profesor de matematică. Părinți care au copiii la licee de top unde se intră cu 9,99, după ani întregi de pregătire, iar odată ajunși acolo, realizează că de fapt nu se face nimic. Că profesorii stau pe social media, iar golurile trebuie umplute tot cu meditații de mii de lei lunar de copil. Cunosc părinți care și-au mutat copiii de la o școală privată la una de stat fiindcă nivelul era foarte scăzut și plăteai mai mult (re)numele. Eu sunt un părinte cu 2 copii la o școală privată pentru care efectiv nu mai știu de unde să sap bani.
- CITEȘTE ȘI: De ce am ales să dau copilul la o școală privată internațională. Ce calcule și ce sacrificii am făcut
Omul sfințește locul
Pe de altă parte, cunosc părinți foarte mulțumiți de școli de stat, care au dat peste învățătoare extrem de dedicate. Până la urmă, omul sfințește locul. Asta e și experiența noastră cu grădinița Iuliei. Cea de stat, de care aparținem și unde o ducem pe jos sau cu bicicleta/trotineta fără să ne mâncăm nervii în trafic, ca în cazul băieților. I s-au schimbat ce-i drept educatoarele în fiecare an fiindcă au rămas însărcinate, dar toate au fost foarte implicate. Cu toate figurile și taxele pe care le-am plătit pentru băieți la o grădiniță privată, Iulia face aici activități mult mai serioase. Da, pe stil vechi, fără mers săptămânal la pădure, fără cățărat în copaci, fără arici, rațe sau oi de hrănit prin curte, dar și cu niște costuri de vreo 5 ori mai mici. Dar a fost o întâmplare fericită.
Mulți părinți se amăgesc că și-au lăsat copiii pe mâini bune
Ca în orice domeniu, și în educație cred că sunt oameni și mai puțin oameni. Problema e impredictibilitatea foarte mare. Ca în justiție, ca în afaceri, ca în viață până la urmă. E ca la ruletă. Învârți și chiar habar nu ai unde pică bila. Dacă n-ai relații, n-ai nicio certitudine că și al tău copil ajunge să fie educat cu un minim de decență. Poate în clasa pregătitoare ajunge să asculte manele în pauze, așa cum citeam recent la o mămică pe Linkedin. Sau mai târziu să danseze la Balul Bobocilor pe muzică obscenă, așa cum înțeleg că se petrece inclusiv la cele mai căutate licee din București. Evident că în acest peisaj contează foarte mult și ce fac, unde sunt și cum acționează părinții. Probabil mulți sunt depășiți de situație, de muncă, de credite și se amăgesc că și-au lăsat copiii pe mâini bune.
Mi-ar plăcea să se iasă în stradă și pentru învățământul șubrezit
Copiii de azi sunt politicienii, magistrații, artiștii, medicii, profesorii de mâine. Viitorii șoferi din trafic, funcționari de la ghișee și contribuabili. Ne privește pe toți felul în care ei se coc și devin adulți. Mi-ar plăcea să se iasă în stradă și pentru învățământul șubrezit. Pentru sistemul găunos al meditațiilor. Pentru părinții care ar fi în stare să-și vândă un organ ca să își lase copiii într-un mediu cât de cât curat, să plătească școli private, after-school-uri sau meditații de mii de euro pe lună, în timp ce alocațiile stagnează, iar salariile scad și prețurile și taxele cresc și pentru ei amețitor.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației.
O găsiți pe Oana și AICI.
